Ne-am bagat in pat.
M-a intrebat, mai in gluma, mai in serios, daca putem imparti patura.

Televizorul era pornit.
Ne-am oprit la Gray's Anatomy, mai degraba din lipsa de optiuni, decat de drag.

Stangaci cumva, stateam unul langa altul. Si ne uitam la TV.

Dupa un timp ne-am dat seama ca putem sa avem si sonor.
Am dat, sfioasa, doua liniute mai tare.

Ne-am rearanjat pernele. Si ne-am mai uitat un pic la TV.


Dupa 5 ani si aproape 3 luni, era pentru prima oara cand stateam in pat doar noi doi, treji. E drept, ultimele doua nopti le dormise cu bunica-sa, in camera de langa, dar mereu unul din noi dormea cand a ajuns celalalt.

El se juca, cand in camera cu bunica, cand in bucatarie. Noi ne uitam la un film. Si, pe deasupra, la propriul film SF: singuri in dormitor seara. Placut, dar extrem de ciudat. Si nici macar nu foloseam tot patul, lucru la care am visat de nenumarate ori in cei 5 ani.
Ma visam dormid pe diagonala, cu mainile si picioarele intinse, cu loc, cu mult loc. Cumva, deodata, asta nu mai era o pozitie comoda.


La un moment dat a venit. S-a aruncat pe un colt de pat si a adormit instant.

Ne-am reimpartit paturile: eu cu d una, Alex una.
Mi-am reluat pozitia imposibila, imbratisand copilul cu mare grija sa nu imi las greutatea mainii pe el.
Am dat cele doua liniute la loc in jos.

De ce tac?

Acum vreo 3 ani, cand forumul AP abia prindea viata, cand eram 10-15 oameni adunati acolo, refugiati de prin alte locuri :), s-a discutat despre tacere. Acea tacere cand, de exemplu, vezi un copil lovit pe strada. Cand taci pentru ca nu stii ce sa faci, sau pentru ca nu vrei sa discuti cu astfel de oameni [parintele]. Aceeasi tacere care, pentru copil, e o confirmare ca el e de vina, o confirmare ca parintele are dreptate. Daca nimeni nu zice nimic, asa trebuie sa fie, nu?

Vazand atunci lucrurile din acest punct de vedere, mi-am spus ca nu o sa mai tac niciodata. Ca, atat cat pot, voi spune sau voi face ceva. Nu doar in aceste cazuri, ci peste tot unde simt ca ceva nu e in regula.

Fast forward aproape 2 ani, ma regasesc intr-o situatie in care 15 ani nimeni nu a spus nimic. Toti stiau, insa nu au spus nimic. Si mi-am vazut mama ingenuncheata de povara celor 15 ani de minciuni sustinute de aproape toti cunoscutii, prieteni, familie. Care stiau dar nu au spus nimic. Nu o data, nu de doua ori, nu o zi, nu o saptamana, ci 15 ani. Si mi-am spus iar ca nu o sa tac. Nu pot sa tac. Oricat de suparator ar fi, adevarul trebuie spus.


Si acum azi, un an jumate mai tarziu, ma trezesc ca tac. Ca fie ma ascund sub perdeluta confortabila a resemnarii, fie imi spun ca energia mea e mult mai dorita pentru familia mea, pentru copilul meu, ca nu pot sa o mai folosesc altfel, fie ma bazez pe altii care spun aceleasi lucruri.

Oscilez intre a imi gasi scuze, multe si care, de cele mai multe ori, stau bine in picioare, si intre a ma invinovati de lasitate.

As vrea sa tac
pentru ca nu mai am atat de multa energie cat sa o acord altora
pentru ca ma vreau mai senina si mai putin afectata de problemele altora
pentru ca vreau mai mult din mine prezenta in viata mea si a copilului meu
pentru ca sunt altii care gandesc la fel si sunt mai activi decat mine
pentru ca, cel putin cateodata, e greu sa vezi omul si nu bisnisul, si usor s-ar putea intelege altceva
pentru ca e teribil de obositor

Dar as vrea sa nu mai tac
pentru ca, chiar daca tac, in mintea mea misuna toate acele vorbe nespuse
pentru ca, in umbra celor doua evenimente pomenite mai sus, ma simt lasa
pentru ca simt ca nu trebuie sa tac.

Si totusi, stau aici si ma lamentez si, de fapt, nu spun nimic. Qed. :|

Multumesc

De multe ori ma gandesc ca ceea ce se vede aici, pe blog, nu e totul. Si e normal. Mai ales fiindca mi-am impus sa nu aduc aici partile mai putin bune. Si pentru ca, dupa experiente multe cu on-line-ul, am decis ca mai putin e mai sanatos. Cel putin pentru mine.

Insa am ramas, iar!, surprinsa, de faptul ca se vede. Nu stiu, mi se pare ca, daca in viata reala, am simtit de multe ori ca sunt un pic indimidanta, si rareori am primit cadouri pe care sa le simt, anul acesta am primit, 'din virtual' cele mai frumoase si surprinzatoare cadouri. Si atat de 'eu' :).



E drept, a inceput anul trecut, cu cei mai frumosi fulgi de zapada pe care i-am avut vreodata in pom. Un om cu care nu m-am intalnit niciodata, o mama cu doi copii, a furat din timpul ei, din timpul copiilor ei, pentru o munca extrem de migaloasa [crosetat cu fir subtire? munca de sisif!], pentru mine. Un om pe care il cunosc numai de pe net a facut, cu mine in gand, o munca atat de greu de apreciat de cei care nu o fac. Am plans atunci de emotie, recunosc ca inca lacrimez cand imi amintesc. Si anul asta, fulgusorii au fost, din nou, in brad. Multumesc din suflet, Aurelia!

Anul asta, o fata extrem de draga, pe care am cunoscut-o pe un [singurul] forum la fel de drag, dar cu care nu am mai vorbit de cel putin un an, m-a adus iar la momentul de bocitoare. Pentru ca, din nou, a furat din timpul celor doi baietozauri pentru a face, cu manutele ei, ceva special pentru mine. I'm sold!

Si aici poate ar merita sa spun ceva despre cadourile handmade. Cele facute de mainutele cuiva, mesterite, gandite, chiar daca nu pentru cineva anume, insa cu o bucatica de suflet inauntru. 

La noi, handmadeul e vazut ca ceva inferior. Nu e, in primul rand, de firma. Apoi, e prea scump. Si nici nu vreau sa ma apuc sa vorbesc despre preturi, pentru ca ma apuca plansul. Dar inapoi la cadouri.

Eu am renuntat la a face astfel de cadouri tocmai pentru ca stiu ca sunt putini cei care le pot intelege. Dar nu m-as fi asteptat vreodata sa fiu eu cea care primeste.

Anul asta, de ziua mea [tot 29, multumesc :)], am primit cel mai tulburator cadou. Si asta in sensul cel mai bun posibil. Cateva mamici, dragi pana la cer si inapoi :), toate cu copiii lipiti de ele, s-au dat peste cap si mi-au trimis, cu microbuzul, ca sa ajunga la timp, cel mai frumos cadou primit de ziua mea. Cel care m-a atins cel mai mult, in cei 29 bis bis :)) ani.

La fiecare pas, am plans. Ca o gasca :). De bucurie, de surpriza, de emotie, de fericire. 

Pentru ca absolut fiecare detaliu a fost perfect. De la bentita mea preferata, cu cele mai dulci buline, la cele mai inspirante accesorii.

Cele mai buna prajiturele facute de o mamica ce tine post si nici macar nu le-a gustat! Pentru mine, da? [inserati omulet leeee-sii-naaat]

Toate langa cel mai emotonant mesaj ever, pe noua mea cana all-times-favorite.

Va multumesc! Tuturor, dar absolut tuturor celor care mi-ati adresat vorbe frumoase. 

Celor care mi-ati multumit. Eu va multumesc inzecit. Pentru ca m-ati vazut asa cum sunt si pentru ca mi-ati trimis inapoi o bucatica din voi. 

O vorba, 

un sms,

un mail, 

un telefon, 

o poza, 

o scrisoare,

o cutie de bomboane,

sau un pachet storcator de lacrimi. 

Va multumesc din suflet pentru ca m-ati primit in vietile voastre si, mai mult, mi-ati oferit ceva inapoi. Ceva neasteptat si nesperat.

Va doresc din suflet ca, in noul an, toate gandurile bune sa vi se intoarca inzecit. Sa traiti in prezent, acum si aici, alaturi de cei pe care ii aveti aproape, on line si off line :). Si va doresc ca, cel putin o data in viata, sa primiti cadouri care sa va surprinda si sa va bucure asa cum povesteam mai sus. Si sa nu uitati, nici o secunda, sa fiti buni cu copiii vostri. Sa fiti parinti buni.

Inca o data, mii de multumiri Aurelia, Cris, Adriana, Corina, Dana, Raluca Kiddy, Raluca U. Si bineinteles, Monicai, pentru 'slogan' :). Si multumiri Ilincai, Falviei, lui Filip si Vladimir, lui Andrei, Mariei, Crinutei si lui Raducu, lui Alex, Stefan si Adinei, pentru ca timpul lor a fost furat pentru mine. Desi imi place sa ma gandesc ca si eu au participat cu drag :).

[edit: tocmai am primit una din cele frumoase urari de an nou :) :may your 2012 be filled with yards of Echino in every colour! Asa sa fie :)]

Despre 'parentingul' inconfortabil

Nu am mai scris de foarte mult despre mine ca mama. O data pentru ca, fata de acum 5 ani [doamne ce batrana ma simt :)) si cum nu le intelegeam pe fetele care foloseau aceeasi expresie acum 5 ani] resursele in limba romana sunt mult mai multe, si inca o data pentru ca, la un moment dat, mi-am spus ca nu mai pot sa ma incarc cu energie negativa de pe propriu-mi blog.  Insa astazi scriu exclusiv despre mine. Nu dau nici o lectie, nici un sfat, nimic in plus fata de ce e in sufletul meu, in mintea mea, in viata mea. Si nici nu doresc analize :).




O fata extrem de draga [da, asa le zic eu la mamici drage, fete :)] mi-a pus o intrebare la ultimul targ. As fi vrut sa spun mai multe, si raspunzandu-i virtual [aka la mine-n cap, in timp ce calcam], in timp, gandurile mi s-au asezat mai clar.

Dani ma intreba ce faci cand simti ca nu mai poti. Si despre asta o sa povestesc azi. Ce fac eu cand simt ca nu mai pot. Cum imi e mie bine sa imi rezolv problemele.Cum cresc eu. Si insist pe eu tocmai pentru ca vad tot mai multe retete, cum sa faci cand..., cum sa reactionezi, cum sa pui limite bland, cum sa educi [eventual altfel decat prin forta]. Ori eu nu educ. Eu nu impun limite. Nici cu forta, nici fara. Eu cresc. Si copilul meu creste si, cu putin noroc, si ceilalti membrii ai familiei noastre cresc si ei :)).




Nu mi-am propus niciodata sa ii ofer lui d o educatie. Intr-un fel sau altul. Sa il pregatesc pentru viata, sa ii gasesc un scop... stiti voi. Pentru ca am pornit de la ideea ca acest copil s-a nascut perfect. Acest copil cu toate instinctele lui pure, cu toata dorinta lui de viata si de cunoastere, e cel care ma creste pe mine in fiecare zi.

Nu e mereu usor. Pentru ca si eu m-am nascut perfecta. Si toti cei din jurul meu. Insa, cumva, cred eu, toti am fost stricati, intr-o mai mare sau mai mica masura. Si aici intervine partea aceea inconfortabila. Cand inainte de orice, trebuie gandit. Cand inainte de orice gest reflex, trebuie sa-mi pun o intrebare. Si daca nu o pun atunci, trebuie sa am urechile, mintea si sufletul suficient de deschise incat sa-mi aud copilul cand se opune. Si in momentul ala sa ma opresc si sa ma intreb: chiar aveam dreptate?



Ma uit la mine, ma uit la cei apropiati, ma uit la alti parinti, pe care-i cunosc in viata reala sau cea virtuala. Dupa mine, asta e diferenta intre mult discutatele mamebune si mamerele: momentul acela inconfortabil.

Cel mai usor e sa fii rau. Sa spui nu. Sa fii egoist. Sa pui nevoile tale primele.
E mai greu sa empatizezi, e mai greu sa lasi de la tine, e mai greu sa pui in balanta, e mai greu sa schimbi.

Ca sa ajung la partea mai grea, cea in care gandesc, trebuie mai intai sa trec peste momentul inconfortabil. Cel in care ceva in mine imi spune ca nu am facut bine. Ca celalt ar putea avea dreptate. Momentul ala, e dupa mine, definitoriu. Daca sunt dispusa sa il aud, sa il las sa existe, atunci el scoate la suprafata lucuri mult mai frumoase decat m-as fi asteptat. Si intotdeauna o schimbare.

Copilul are argumente, atatea cate sunt, la varsta lui. De multe ori aceste argumente trebuie dezvoltate de mine, pentru ca, cel putin pana pe la 3-4 ani, capacitatea lui de a purta o discutie in contradictoriu, cu argumente, e minima. [Acum, la 5 ani, d ne cam bate la fund cu argumentele :))).]
Si da, nu e usor. E al naibii de greu sa faci pe avocatul pentru cineva care te contrazice. Dar e un exercitiu mai bun decat 18 ani de scoala la un loc. Si, pentru mine, e unica solutie valabila.




Ce nu fac atunci cand nu mai pot? Nu fug! Niciodata! Primul sfat pe care il primesc atunci cand zic ca nu mai pot, e sa fug. Du-te un pic singura, fa o plimbare in oras, du-te la cumparaturi, pleaca cateva zile intr-o excursie. Nu, multumesc! Sunt mama, am un copil, il voi avea o viata si toata viata asta voi fi mama lui. Daca vreau sa rezolv ceva, vreau s-o rezolv pentru noi, intre noi, nu eu cu mine.

O prietena tare draga imi povestea odata ca, pentru ea, viata e ca un balansoar. Te nasti balansandu-te cu parintii, si ala e echilibrul tau. Mai incolo inveti sa ti-l tii singur, apoi cu cineva, apoi cu propriii copii.. De fiecare data cand o persoana urca sau coboara din balansoar, ai nevoie de timp sa inveti ce si cum sa faci in noua formula. 

Deci ce fac atunci cand nu mai pot? Caut momentul acela inconfortabil. Cel pe care, cumva, l-am ratat. Si ma intorc la el. Imi impun sa ma intorc la el.
Nu vreau sa-i dau jos din balansoar, ca sa reinvat sa ma dau singura, nu vreau sa-mi cumpar unul nou, numai pentru mine. Vreau sa ma intorc la momentul in care ceva n-a mai mers bine, si sa vad cum pot face sa ne leganam linistiti, cu totii :).

Fete, filme, flori...

De cand am primit comentariul Elizei in care se intreba cum am fost eu inainte de d, mi-am dat seama ca pe blogul meu eu nu prea vorbesc de ... mine. Si cum niste oameni tare frumosi [intr-o ordine complet aleatoare Moni, Adra, Razvan, Raluca, Raluca, Stefan] au tot povestit, tot frumos, despre filme, mi s-a facut si mie pofta.

Nu sunt mare consumatoare de filme, din contra. Si exclud voit cei cativa ani de liceu la cinema Lumina, pe vremea lui Con Air, pentru ca nu filmele in sine erau cele care contau. [nu, nu ne giuguleam prin sala :)), era plictisul dupa Snack, inside joke, doamne ce ma lungesc, sarim peste :)))]


In fine, inapoi la filme. Care mi-au placut.

Daca e sa o incep cu inceputul, cu filme violente intr-un fel sau altul, as pune pe lista unul din putinele filme dure pe care le-am vazut in viata mea de neiubitor de filme :D. Care mi-a placut mult, mult de tot, l-am vazut de cel putin 3 ori, dar pe care nu cred ca l-as mai putea revedea acum.
Daca puteti sa treceti peste scene de violenta sexuala destul de foarte explicite [una din actritele principale e vedeta de filme x], sau daca ati vazut filme dure si nu va fac pe voi :)), eu va recomand Baise-moi.

Din oarescum acelasi registru, a fost un film care, pe langa scenele de groaza [caci asa ii era felul], m-a impresionat si inspirat mult la capitolul potriviri. Cum in fiecare scena, imprimeul de pe cearceaf se asorteaza perfect cu camasa de noapte si se completeaza genial cu backgroundul parchetului si cu interiorul dulapului. De exemplu :D. Sunt sigura ca e 'a feature' a multor filme asiatice, cum eu una n-am vazut multe, asta mi-a ramas in minte. Si daca n-ar avea bucatile horror de care cu siguranta nu mai am chef acum, l-as revedea cu placere. A tale of two sisters

Tot cu final neasteptat, insa departe de horror, am vazut acum putin timp, pe tvr2, un film care m-a rascolit un pic. Mai mult. Din cu totul alte puncte de vedere, si numai pentru ca momentul la care l-am vazut a fost unul perfect pentru mine. S-a asezat fix unde trebuia, insa nu garantez ca, pentru altcineva, filmul va face aceleasi minuni. Din contra, vazut in alt context, sunt sigura ca e un film mediocru. Dar, hei, vorbim despre mine, da? Si despre Broken.

Dupa cum ziceam l ainceput, nu-s mare consumatoare de filme. Vedeti voi, consumatorii pot avea pretentii. Eu n-am :). Stiu cand un film vrea sa ma duca undeva, insa nu ma deranjeaza intotdeauna. Nu ma astept mereu la surprize, la final de Al saselea simt, la decoruri exceptionale, muzica beton, scenariu lesinator. Unele sunt doar filme, not that there's anything wrong with it. 
Ei bine, un film despre care stiu din primele minute ca trebuie sa ma faca sa plang, si il las sa ma faca, si plang ca-n filmele americane cu inghetata-n brate, si plang de lesin desi stiu ca nu se poate, si pe care am in plan sa il revad maine, e P.S. I love you.

si ce-o sa mai plang :)

3 oameni

De luni bune vreau sa scriu povestea mea cu Isis Constanta. Am tot amanat, din varii motive. Insa acum toate lucrurile se leaga intr-un mod ciudat si trebuie sa spun. Mai multe.

La scurt timp dupa intarcarea lui d am fost doborata de scimbarile hormonale. Si cand spun doborata, spun putin. Nenorocul meu s-a transformat intr-una din cele mai revelatoare experiente cand, la mare fiind, cu Irina plecata din tara si Rox la 200 de km, m-am trezita plina de noduli, din aia care nu te lasa nici sa lasi mana in jos. Depasita complet de situatie [si aici ar fi mult de spus, despre neincrederea in medici, despre multele dati cand am preferat sa ascund ca alaptez copilul sau am spus ca are alta varsta, numai sa mai aud aceleasi povesti] cu multa bunavointa din partea Lilianei Tudose, am ajuns rapid la Isis, la o consultatie la Dr. Zaher.

Am auzit multe despre el, am citit povesti ale mamelor care au nascut cu el, insa nimic nu se compara cu the real thing.
A fost primul medic pe care l-am vazut care m-a tratat ca pe un om. Care, desi mi-a palpat sanii, nu m-a facut sa ma simt inconfortabil nici macar o fractiune de secunda. Care, cand a terminat, si-a pus mana pe pieptul meu, cald, calm, si mi-a povestit. Primul medic care nu a schitat nici un gest cand mi-a vazut tatuajul de pe san. Primul medic care mi-a vorbit incredibil de frumos, de intelegator, care m-a ascultat cu tot ce aveam de spus [chiar daca sunt succinta de felul meu], care si-a cerut scuze ca m-a intrerupt crezand ca am terminat, care mi-a explicat tot. Si care la sfarsit, desi nu a schitat nici cel mai mic gest atunci cand i-am spus ca baietelul meu s-a intarcat la 4 ani jumate, mi-a spus: 4 ani si, domnisoara? Felicitari! Primul medic din cabinetul caruia am plecat plangand. De fericire. Pentru ca am plecat de acolo simtindu-ma un om normal. Si extrem de usurata. Usurata sa nu ma simt judecata, privita, simtita altfel.

____________________________________________________

La putin timp dupa aceasta experienta, am aflat ca profesorul meu de matematica [si diriginte] din liceu, scoate o noua carte. Una in care povesteste ca la copii se ajunge altfel, nu cu constrangeri, nu cu cuvinte grele, nu cu duritate. Frumos, as fi spus, in alt caz.

Insa primul sentiment a fost unul de revolta. Apoi de durere. Pentru ca zeci de ani, acest om a fost un monstru. Nu stiu, am simtit si atunci, insa cumva mai detasat. Dar ani mai tarziu, privind prin ochii unui adult, apoi prin ochi de parinte, acel om a facut mai mult rau intr-o singura viata decat, probabil, toti ceilalti pe care ii cunosc la un loc. Nu voi intra in prea multe detalii, insa daca incercati sa va imaginati toate felurile in care ii poti face rau unui adolescent, excluzand violenta fizica, ei bine... alea. Cu tot tacamul, inclusiv clasicele epitete de scoala noua gen sobolani, imputiti, mizerii, scursuri...

Pe scurt, nu mi-a cazut deloc bine sa stiu ca eu, alaturi de multe alte generatii de elevi, am fost un fel de cobai pentru ca, la batranete, acest alcoolic sa-si publice concluziile testate o viata. Oricat am incerca sa ne facem ca nu e asa, fiecare om pe care il intalnesti, cu care iti petreci o bucata din viata, te afecteaza. Iar acest om a afectat prea mult, prea multa lume. Si pe mine. Mult. Prea mult.

____________________________________________________

Uitandu-ma inapoi, la anii de liceu, gasesc trei tipuri de profesori. [aici nu includ o profesoara draga pe care am cunoscut-o mai intai ca prietena a mamei si pe care nu am putut-o vedea niciodata ca profa mea]

• Cel de mai sus. 
• Cei care, cel putin pe mine, nu m-au afectat prea mult. Nu as putea sa spun nimic despre ei sau despre materiile pe care le predau. Nu mi-au placut, nu am simtit nici un fel de implicare, nu m-au impins la nimic bun dar nici nu pot spune ca mi-au facut rau. Ma rog, un rau mai mare decat cel de a nu da viata unui lucru interesant.
• Si cei dragi. 

O voi mentiona in treacat pe Oana Pitur, o doamna tare faina. Profa de engleza, if you need to know :). Pentru ca acum vreau sa va vorbesc despre celalalt om pe care am avut sansa sa-l intalnesc.

Stiti cum e cand, oricati oameni nebuni ai avea in jurul tau, e suficient sa ai unul intreg? Unul pe care sa-l ai ca sistem de referinta? Cat sa n-o iei razna de tot?
Un om care sa nu vada ca tu esti 'altfel'? Care sa nu te judece pt asta ba, mai mult, sa te inteleaga?
Un om care sa ii trateze pe toti la fel? Si corect, pe deasupra.

Stiti cum, cateodata, singurul lucru de care ai nevoie e o imbratisare? Sau un zambet?

Asa a fost el pentru mine. Atunci. Privind acum, cu ochi de parinte, a fost mult mai mult.
M-am gandit mult daca sa scriu si cum sa scriu. Si nu-s buna la asta. Dar o fac. Pentru ca, desi voi lupta cu toate puterile mele ca al meu copil sa nu ajunga intr-un astfel de sistem de invatamant, pentru ca el, sistemul, sa se poate schimba, are nevoie de astfel de oameni. Multi. Extrem de multi. El e domnul meu Trandafir, profesorul Petrica. [linkul va duce catre  pagina cu un anunt umanitar. E ok daca nu va intereseaza, sau daca nu vreti sa ajungeti acolo. Insa eu trebuie sa fac asta. Pentru mine. ]

Pasul 1- rezolvat

De trei ori in primii 18 ani in Slatina. Sa zicem ca asta nu se pune.

Apoi in caminul din Tei, in primul an 6, in al doilea 3, apoi doar noi 2 in camera.

Dupa asta, un an intr-o mansarda din Unirii.

Un an in Rahova,

unul in Titulescu,

unul in Domenii.

Inca unul in Domenii, la o strada mai incolo

si inca unul in Chitila. Care a fi trebuit sa fie ultima noastra mutare. N-a fost.

Acum sunt la a 13-a casa.

Nu c-as avea superstitii, ca n-am, insa e sigur ca nici asta nu va fi ultima. Din contra, faptul ca suntem iar acasa ma face si mai relaxata, mai deschisa la vise, la planuri.

Pana atunci mai sunt pasii 2,3,4, probabil si 5 si 6 :D. Dar s-ajungem acolo...

Pentru ca

am renovat. Daca ati trecut prin asta in viata de adult nu trebuie sa mai povestesc nimic :)

Cum termin cu stransul de dupa scot nasul la aer.

Sa nu zic ca n-am zis.

Bec in biznis

Asta ca sa fiu in ton cu stirile despre licee.

Am multe de zis, inclusiv o poveste superba (si va spun de acum ca am devenit fanul no.1 ISIS Constanta), dar, ca de obicei, n-am timp. Si, de data asta, nici chef. Asa ca va salut din mers (-ul agale spre dolce far niente) si va las cu o poza si o intebare de maxima importanta in acest moment :): cum curatati tastatura laptopului?

Ceva bun de 1 Iunie

[Pozele sunt numai in scop de scuza pentru ca nu am mai scris pe blog :) ]

Deci de 1 iunie ma gandeam la ceva de dat. Ce vreti voi.

Va uitati pe site, va alegeti ce va place (am pus si 5-6 MT noi), si pana luni inclusiv (pe 30 adica), lasati un comentariu aici. Ca la Festivus, cu o adresa de mail. Daca aveti chef sa imi mai povestiti ceva e minunat, dar nu va stresati daca nu va vine nimic :D. M-as bucura mult sa imi povestiti pe unde ati fost pentru ca avem planuri foarte mari vara asta. Inca o data zic, nu e musai.

Tot ca la festivus, la sfarsit tragem la sorti, cu random. Adica marti la prima ora, ca eu sa am timp sa trimit coletul. Iar miercuri, pe 1 iunie, una din voi primeste un cadou pentru bebe. Cel pe care si l-a ales. Daca intre timp s-a dat ce ati ales voi, pentru ca era, sa zicem, singurul MT de un fel, sau un sling de vara care s-a dus, sunt sigura ca mai gasim ceva la fel de interesant.

Deci, pe unde ziceti ca v-ati plimbat anii trecuti si v-a si placut mult?

Transpiratia e buna

Imi cer scuze, acest post contine limbaj care nu ar trebui sa isi aiba locul pe acest blog, dar sunt plina de nervi. Daca sunteti sensibili, asteptati postul de maine, cu zambete :)

Ca la fiecare inceput de primavara/ vara/ toamna/ iarna trec prin diferite stari, majoritatea de furie si frustrare, vazand copiii imbracati ca pentru toamna/ iarna/ iarna la pol. Si stiu ca nu-s singura. Asa ca azi dau toate planurile peste cap si imi fac timp sa scriu despre transpiratie. Asa, la nivelul de intelegere al unui copil.

Pentru ca da, transpiratia e buna.

Atunci cand corpul se supraincalzeste, fie de la caldura de afara, fie de la prea multe haine, incepe sa transpire. Rolul picaturilor de apa ce ies pe piele, aka transpiratia, este de a raci pielea. E ultimul lucru pe care corpul il face, dupa ce trimite la creier toate semnalele (dezbraca-te, bre! du-te la umbra! nu mai face efort!).

Cand copilul imbracat cu 15 cojoace zice ca ii e cald, inseamna ca semnalele au fost trimise. Daca mama/ bunica/ bona tampita nu dezbraca copilul si nici nu il lasa sa o faca singur, corpul se vede nevoit sa reactioneze. Transpirand. Pentru ca incearca prin toate mijloacele sa se raceasca.

Dintre toate organele, creierul reactioneaza cel mai rau la caldura, adica nemernica aia de caciulita face cel mai mult rau. Dar nu de asta vorbeam.

Problema e ca dupa ce corpul elimina aceasta apa pentru a se raci, are nevoie de alta apa pentru a isi rehidrata celulele. Adica daca tii copilul sa moara de cald, apoi nu ii dai apa sa nu transpire mai rau, esti de-a dreptul imbecil. Pentru ca la un moment dat corpul nu va mai transpira, dar nu de bine, ci pentru ca intra in faza de supravietuire, pastreaza orice picatura de apa pentru creier si nu-l mai intereseaza de restul corpului. Deci cand ala micu' a transpirat de l-a luat bâţul si dupa aia s-a oprit, iar tu tot nu ii dai apa ca raceste, saracul e in ultima faza.

Cum spuneam, dupa ce transpira, are nevoie de mai multa apa. Daca apa este mai rece, interiorul corpului se raceste mai usor si are mai multa apa la dispozitie pentru a raci si exteriorul prin transpiratie. Deci da, transpira mai mult. Dar asta nu e de rau.

Si pentru ca nu sunteti printre cretinii care isi chinuie astfel copiii (stiu ca nu sunteti, ca altfel nu citeati aici), va povestesc metodele mele preferate de a pastra corpul si creierul copilului sanatos vara.

• Cand beti apa, opriti un pic si pentru a uda bratele pana la cot sau mai sus, la fel si picioarele pana la genunchi sau cel putin zona expusa la soare.

• O batista sau un prosopel umed, cu care sa ii umeziti corpul.

• Inghetata :D

1 si 2 fiind, evident, nu pentru a sterge transpiratia, ci pentru a ii raci corpul.

Prezent

N-am mai scris. Pe de o parte as fi vrut, pe de alta nu. A castigat a doua :).

Inca despachetam, ne asezam, ne gasim locul nostru. Si, cel mai important, ne plimbam. Cascam gura. 'Pierdem' pretiosul nostru timp. Dar il pierdem altfel decat pana acum. Si e tare bine asa.

Bine, recunosc, eu una il mai pierd si the old fashion way: despachetand si sortand haine, facand si desfacand contracte si alte minuni ce vin la pachet cu firma, incercand sa fac sa incapa tot biroul cu materialele aferente in acelasi spatiu ca inainte, dar alaturi de alte 3 masini si cu o masa de croit mult mai mare. Inca montam si demontam mobila, rearanjez rafturi cu materiale, slinguri & co, pregatesc un produs nou si planurile pentru al doilea.

Ne-am schimbat complet programul, ne trezim de buna voie pe la 7-8 dimineata (d, eu pe la 6-7) si adormim odata cu gainile. Dar fiindca ieri, gratie nou infloritei relatii tata-fiu, am prins un somn de pranz, adica pana pe la 1 (ora deloc neobisnuita pentru trezirile de dimineata de Bucuresti), aseara am reusit sa ma delectez cu o paturica.

Zilele astea am sa o si pozez cum merita si revin cu detalii. Evident, e superba si inca ma gandesc daca gasesc vreun motiv sa o pastram :)

Si maine incerc sa ajung si la HSM, macar sa dau buna ziua.

Less is more I

Din toti cei 6 ani de facultate (m-am gandit mult daca sa zic cei 6 ani petrecuti sau pierduti prin facultate, am dat-o cotita si ramane asa), asta a fost ceea ce mi-a placut cel mai mult. Less is more.

[foto de aici]

Iar vara trecuta, candva dupa un Babyexpo dement, ne-a lovit. Ce vrem? Less, sau more? Stam la casa cu curte în cel mai mare oras din tara, avem o masina incapatoare, avem joburi bune, al lui platit bine, al meu care imi permite sa lucrez de acasa, avem tot confortul pe care ni l-am putea dori.

Nu avem, insa, timp. Suntem mereu in goana dupa timp.

Toti banii pe care il avem se duc pentru cumparatul timpului.

Timp pentru noi, pentru a fi impreuna, pentru a pleca undeva cu totii. De cumparat.

Timp pentru copil, cumparat si el in diverse moduri. Fie cu bani pentru jucarii, cele care ar trebui sa il tina ocupat cat timp noi facem bani. Pentru acel timp.

Un cerc mare si al naibii de vicios.

Solutia se vedea de atunci. Dar era tare greu sa renuntam la 'tot'. Care tot? Totul material, ala in care ai. Si in care, de fapt, oricum nu aveam nimic. Dar castigam cel mai important lucru, timpul. Timpul pentru a fi. Pentru a fi fericiti, pentru a fi noi insine, pentru a fi o familie pentru puiul nostru si pentru noi.

M-am plans pe blog de multe ori. Cum imi doresc sa fiu. Si nu eram. Pentru ca numai de asta nu aveam timp.

Dupa (prea) multe luni, lucrurile s-au aranjat, cumva independent de noi. S-au aranjat singure. Iar noi eram cu totii pregatiti pentru asta. De azi suntem. Nu mai avem mare lucru, in ochii altora, insa ne avem pe noi. Si timpul pentru noi.

Nu am facut schimbari ca Laura si Florin sau ca Dobrestii. (Asta pentru ca multi m-au intebat daca plecam din tara sau daca plecam in Picaranga :). ) Insa am facut o schimbare perfecta, in acest moment, pentru noi.

Suntem intr-un oras mic, aproape de 'ţară'. Suntem mai inghesuiti si cu mai putin 'confort'. Suntem inca inghesuiti si inconjurati de cutii. Si saci :D. Dar suntem bine. Si o sa fim si mai bine.

Avem mai putin si suntem mai mult. Fericiti.

Pregatiri

Azi e ultima zi de impachetat. Sunt stresata ca naiba, abia astept sa termin. Si sa-nchid usa. Si apoi sa le bag in camion. Si apoi sa le dau jos din camion. Si apoi sa le sui. Si apoi sa le inghesui. Si apoi sa incep sa le desfac.

A, stai, nu asta asteptam. Asteptam sa termin cu tot.

Si cum ma pregateam eu de această minunată zi, cu un strop de ness şi nişte lapte cu miere, mă loveste: ce bună ar fi o relaxare mare. Mă, da' mare mare :). Şi-mi amintesc de ... de...? Ei bine, da. De Festivus. Ăla al meu. Şi, să nu-mi vină să cred. Anul trecut, exact pe vremea asta, îl pregăteam. Pe el, pe Festivus, for the rest of us.

Cred că e o idee excelentă. Anul trecut, pe 9 aprilie, promiteam o saptamana de Festivus. Si ca sa fie o sarbatoare in toata regula, o promit din nou astăzi. Numai că, cel mai probabil, nu chiar săptamâna viitoare. Dar e pe drum. Si o să fie faina. Promit!

Pana atunci, tineti-mi pumnii, ma asteapta cateva zile... sa le zicem wow.

P.S. Am pus cateva poze de la intalnirea de ieri pe Facebook, pe pagina Poarta-ma! Nu mai am timp de linkuri, va descurcati voi. Si cand e totul gata, revin si cu alea.

Deci, ne vedem in Kiseleff?

Sa nu aud ca n-am stiut, am vazut prea tarziu, de ce n-ai zis... Last chance :)). De duminica plecam din Bucuresti si nu ne mai vedem destul de mult.

Azi, de la 4, suntem in Kiseleff cu de toate de probat si incercat. Cica pe dupa amiaza se si deschide un pic cerul si o sa fie frumos. Mai multe detalii aici.

Daca ajungeti mai tarziu, notati numarul de telefon ( --->) si dati un semn, sa vedem daca mai suntem acolo.

Bonus - deja clasica poza fara legatura cu subiectul. Dar cu oaresce legatura cu incotro ne indreptam dupa ce ne tiram din Bucuresti. Iu-hu!

Curatenia de primavara scoate la iveala...

Pana sa va spun ce, nu uitati ca vineri de intalnim in Kiselef, daca veti sa ne mai vedem pana plec din Bucuesti, acum e momentul. Mai multe detalii aici.

Asa, curatenia de primavara. Foarte pe scurt, ca sunt intre cutii si saci. Am mai gasit cateva slinguri Nu ma uita. Nu le mai pun pe site, mai mult ma chinui. Daca aveti vreun gand pentru unul din ele, ne auzim pe mail.

Am mai gasit si cateva Nord, insa trebuiesc masurate, nu am nici cea mai mica idee cat sunt de lungi si in momentul asta nu am timp de ele. Vor aparea in cateva zile, cand ma linistesc. Sunt putine tare, maxim 5 bucati, deci nici gand sa le pun pe site.

Si tot facand pachete am gasit si o paturica care nu era pe nicaieri, am pus-o si pe dansa (cea cu gri) pe Breslo, aici.

Ultima paturica a suferit mici accidente (disparute toate la spalat, e drept, dar chiar nu-mi imaginam). Motiv pentru care ramane la noi. Bineinteles ca asta nu ma impiedica sa ma dau mare :))) si v-o arat. Chiar e absolut dementiala.

(inca vreo doua poze cu ea pe flickr, le gasiti daca ii dati un click)

Acestea fiind zise, ne vedem vineri sau peste cateva luni. Si ne mai citim cand apuc.

HSM VI

De cand am decis sa fac schimbarile majore la firma, sunt mult, mult mai linistita. Acelasi volum de lucru, putin mai multa treaba, insa o schimbare radicala de perspectiva.

Cu putin ajutor din partea vremii, ultimele doua saptamani le-am mers. Mult, in fiecare zi. Am batut toate recordurile plecand la 9-10 de acasa si ajungand dupa 6, cu pauze mici de mancat o inghetata pe banca. Am mers cat n-am mai mers de cand cu poza de la HSM - before :)

La inceput am mers mult prin casa. Nu de voie, de nevoie. De la strans si strans si strans si odonat usor. Aveam ce :)

Apoi am mers si ne-am jucat.

Am revazut locuri foarte vechi si pline de amintiri...

... locuri vechi pe care nu le-am mai recunoscut ...

...locuri vechi care au ramas neschimbate...

...si am vazut lucruri noi.

Iar in putinul timp in care n-am mers, am lucrat un pic.

A, da, am mancat putin, rar si prost, calea sigura spre ingrasare, parca vad ca n-am dat jos nimic.

O, dulce izolare

Mi-am dat seama, acum ceva mai mult timp, sa tot fie mai bine de-un an, ca traiesc într-o dulce izolare.

Vrand-nevrand, intr-o zona nu tocmai accesibila, deci cu nu prea multi vizitatori.

Relatii de care n-am tinut - evaporate usor, prieteni de suflet - la mare departare.

Lucru acasa, departe de sefi si colegi impusi.

Iesiri in locurile pe care le alegem noi, la momentele alese de noi.

Intalniri rare cu oameni la fel de rari si dragi si buni.

O familie auto-suficienta (sunt sigura ca exista vreun termen consacrat pentru asta in romana da' eu nu-l stiu).

Si imi si ne e bine. Am avea nevoie de mai multi oameni faini si, cum bine spunea o prietena draga, sa muncim mai mult pentru a face aceste intalniri posibile. Dar cam atat.

Azi am iesit. Din zona noastra de confort, incercand altceva. Altfel de iesiri, altfel de oameni, alt mediu. Primul impuls a fost sa ma gandesc: ce-o fi fost in capul meu? Apoi mi-am dat seama ca e un moment bun pentru a nu uita ceea ce avem.

Nu voi vorbi despre zecile de copii chinuiti, despre parintii cool care o fac, despre parintii amarati care o fac, despre parintii oricum care o fac si nici despre copiii mai mari care o fac, cu copiii mai mici, pentru ca asta e normalul lor. Dar nu pot sa nu ma mir de proportia covarsitoare a celor care o fac. Cei care isi abuzeaza copiii in cele mai crunte feluri si mereu umilindu-i. Caci ce poate fi mai peiculos decat un om cu incredere si stima de sine?

Pe cat de bine mi-a facut o zi superba petrecuta in aer liber, pe atat de rau mi-au facut restul.

Oricum te-ai uita, oricat ai incerca sa nu vezi, sunt acolo si se intampla. Si iti raman mereu in minte.

Si ca tabloul sa fie complet, in seara asta cu acces la TV, la insistentele celor din jur, a ramas deschis pe Romanii au talent. Mi-a fost rusine de rusinea lor. Nu a celor care participau, ci a celor care au facut preselectia si au acceptat anumiti 'concurenti' numai pentru penibil si pentru circ. Mi-a facut fizic rau, asa ca acum stau pe blog, numai sa nu mai vad.

De-abia astept sa ma intorc la casa mea izolata, in orasul ala mare care te face si mai izolat, departe de orice vrei sa stai departe. Si de ce vrei sa ai aproape, dar deja pretul platit e mai mult decat corect. Sau nu. Dar in momentul asta da.

Schimbari majore. The plan

Anuntasem acum ceva timp ca voi renunta la retail. Asta nu e singura schimbare.

In primul rand, de marti, 15 martie, se vor mari preturile la toate produsele de pe site. Cu 20 pana la 50 lei. Insa, cu putin noroc, candva in aprilie-mai va fi gata o serie de slinguri (fixe) cu un pret lesin, de data asta de bine :). Si inca 2 produse noi, dar nu v

reau sa ma laud inca, sa vedem cand ajung acolo.

As vrea insa sa precizez ca schimbarile de preturi nu tin neaparat de retail, era o schimbare care trebuia sa se intample si are legatura directa cu TVA-ul, cel pe care pana acum nu il plateam.

Siteul va ramane, dar fara partea de vanzare, numai cu informatii la care voi

adauga pe parcurs mult mai multe. Cele pentru care, pana acum, nu am avut timp.

A doua schimbare va fi legata de forum. Sper ca pana in toamna sa pun totul la punct si sa devina un forum liber :). Unde se poate vorbi de orice firma, orice produs si unde toti vanzatorii sunt bineveniti. Asta e un pic mai departe in timp, insa e pe lista.

A treia schimbare e legata de blog, pe care il voi muta pe poarta-ma.ro. Deci fara blogspot. Inca ma gandesc cand s-o mai fac si pe asta, sa nu va ametesc de tot :). In principiu mai repede.

Si oarecum legată de prima schimbare, e ultima saptamana in care paturicile mai pot fi cumparate la preturile de pe breslo. Cele care mai sunt. Toate paturicile pe care le voi face de acum incolo, la fel ca si cele care mai sunt facute, vor avea cu totul alte preturi. Unele care sa reflecte faptul ca sunt unicate, ca sunt muncite sisif style :), ca au cele mai bune materiale posibile si ca sunt lucrate impecabil. Modest vorbind :)))

Si ca sa nu fie un post fara poza, va las cu noua husa pentru camera foto. In lucru.

P.S. Pentru ca as vrea ca acest post sa ramana mai mult primul, e posibil sa intarzii cu raportul pentru HSM de saptamana asta.

Cine, astrele?

Am vrut sa fac mici modificari la site. Ceva s-a bulit, nu mai pot sa editez nimic.

Am vrut sa schimb preturile, s-a bulit si mai tare.

Am vrut sa schimb partea cu transportul, s-a bulit de tot.

In ordine fireasca, acum nici nu se mai poate comanda pe site.

Am vrut sa vorbesc cu cel care ar fi putut sa ma ajute, nu raspunde nici la mail nici la telefon.

Am vrut sa-mi fac un dus, nu merge centrala.

Am vrut sa ma apuc de o paturica, am taiat rigla cu cutterul, bulindu-le pe amandoua.

Am vrut sa fac doua transferuri, nu mai am baterie la token.

Am vrut sa pun mesajul asta si mi s-a terminat, fara preaviz, bateria la laptop.

Daca nu sunt astrele, am incurcat-o. Si daca sunt, ma simt complet depasita. Nu pot decat sa ma resemnez si sa fac cu totul altceva. Oare astea sa fi fost semne?