Guest post: ce faci si ce nu faci

... când vezi pe strada părinţi ce îşi poartă copiii în sisteme nu tocmai ergonomice. 

Articol scris de Andra@bunacrestere. Daca vreţi să publicaţi pe blogul poartă-mă, trimiteţi cu încredere :) un semn la diana@poarta-ma.ro.

Eu sunt Andra, mama lui Andru , care implineste azi 6 luni si este purtat exclusiv. Am trecut prin sling, wrap care este marea mea iubire si acum SSC. Am mai scris ganduri pe bunacrestere, nu prea multe fiindca bebe imi ocupa cam tot timpul, si dupa cum ti-ai dat seama nici eu nu sunt o bloggerita de succes. Inca! 

Ziua în care bebe urma să călătorească pentru prima oară cu tramvaiul.

Am aruncat o ultimă privire în oglindă înainte de a ieși din casă. Eram frumoși! Eu, veselă că am motiv să mă duc la mall, baiatul minunat și rotunjor în brațe la mine. Și cum orice tânără mamă din cartier cunoaște pe toate celelalte tinere mame din cartier cu care discută în parc despre ce mai fac progeniturile, imediat am zărit în stația de tramvai o față cunoscută. Dar surpriză: chipului cunoscut îi lipsea atașat veșnicul cărucior albastru. Tânăra mămică ieșise la plimbare cu soțul și cu copilul… în marsupiu. Tristă mi-a fost mirarea atunci cînd am văzut copilașul îndesat într-un cosmonaut de fâș și atârnat într-un carrier ne-ergonomic, cu fața spre lumea mare.

Am urcat împreună în tramvai și preț de două stații mi-am căutat cuvintele pentru a le spune că marsupiul de care erau atât de mândri nu este cea mai fericită alegere. În timpul ăsta, tăticul purtător mi-a analizat scurt SSC-ul și, compătimindu-mi copilul, a constatat că probabil copilul meu nu vede nimic fiindcă stă cu fața spre mine; plus că stă atât de crăcănat, iar materialul de pe spatele lui este atât de subțire și nu-i susține deloc spatele…

A atrage atenția celor neinformaţi în astfel de momente este o chestiune de responsabilitate. Ne-am făcut temele temeinic înainte de a decide cum să ne purtăm copilul. Argumentele ne sunt clare și le putem prezenta cu ușurință celor interesați. Din moment ce vedem greșeli flagrante de babywearing ce pun în pericol integritatea corporală a copiilor e de datoria noastră să atragem atenția asupra lor. La ce bun să avem atâta informație dacă nu o împătășim și cu ceilalți?

Părinții care își poartă copiii, chiar și în marsupii nesănătoase, fac asta pentru binele copilului. Chiar și intuitiv, ei au înțeles beneficiile extraordinare atât pentru copil cât și pentru părinte. Copilul este acolo unde îi e locul, în braţele părintelui, iar părintele are mâinile libere pentru cumpărături, mâna soţului sau a soţiei, joaca cu un copil mai mare. Aceștia aleg cu bună credință marsupiile, deși o fac în lipsa unei informări corecte. Tocmai de aceea am putea presupune că o informaţie la obiect nu ar deranja pe nimeni, ba din contra ar aduce plus valoare.

Din păcate, în realitate lucrurile nu stau mereu aşa. O astfel de intervenţie va fi adesea percepută ca o intruziune. Şi poate, în multe cazuri, chiar va fi. E greu să ne stăpânim să judecăm persoanele în cauză. Fiindcă fiecare are datoria de a se informa pentru a lua cele mai bune decizii pentru copilul lui. Şi da, recunosc, nu de puţine ori i-am judecat pe cei din jur, gândind că sunt un părinte mai bun decât ei. Înţeleg că o astfel de judecată este fundamental greşită dar totuşi cred că  este, pe alocuri, inevitabilă. Şi tocmai acest lucru ar putea distorsiona mesajul pe care ar trebui să-l transmitem părinţilor mai puţin informaţi: e bine să îți porți copilul, e rău să o faci într-un mijloc de purtare nesănătos pentru copil.

În plus, fiecare dintre noi credem că suntem cel mai bun părinte care există pentru copilul nostru. Şi chiar aşa suntem! De aceea ne simţim ofensați atunci când ni se sugerează contrariul, și o atare remarcă legată de o modalitate nesănătoasă de a purta copilul ar putea cu ușurință sugera contrariul. Ne irită adesea sfaturie nesolicitate legate de îmbrăcămintea, hrănirea sau educația copilului. Și atunci ezităm la rândul nostru când conștiința ne provoacă să oferim astfel de sfaturi sau considerații.

Ar fi trebuit atunci, în tramvai, să îi dau toate contra-argumentele, cunoștințe aveam cât cuprinde, însă condescendența din ochii tatălui m-a făcut să îngheț.

Am rămas cu o părere de rău autentică. Sentimentul de neîmplinire m-a urmărit mult timp de atunci. De ce nu am vorbit? În mine se ducea o luptă de-a dreptul. Realizam că dacă aș fi dat replica în acel moment aș fi riscat să o fac pe un ton superior și asta i-ar fi îndepărtat pe cei doi, fără a-mi atinge scopul principal: trezirea interesului pentru o mai buna informare.

De atunci m-am gândit mult la tipul de abordare potrivit pentru o astfel de situație, sau dacă există unul. Cred că am putea să spargem gheața prin simpla validare a intențiilor părintelui: bravo, să îți porți copilul e unul dintre cele mai benefice lucruri pe care le poți face pentru copilul tău. Iar apoi, dacă simțim deschidere din partea interlocutorului, să abordăm și problema mijlocului de purtare. Cred că subiectul poate fi unul delicat doar în măsura în care nu ne alegem bine cuvintele sau tonul potrivit.

Soțul meu îmi spune mereu că nu pot să-i salvez pe toți. Adevărat, însă nici măcar să nu încerc? Voi cum procedați în astfel de situații?

Telefonul

Nu e ca si cum n-as fi indragostita in fiecare zi de copilul meu.
Nu e ca si cum n-as fi cea mai cea cioara. Si el cel mai cel pui de cioara.
Si nu e nici ca si cum nu ma asteptam.

Si totusi...

Eram la o terasa. Masa destul de plina. Alex traversase pana la o banca de vizavi. Si d vrea sa-i mai cumpar ceva. Trebuia sa il las singur la masa si sa intru inauntru, sa comand, sa astept un pic, si sa ma intorc la el. Erau 20m, dar erau.
Mi-au trecut prin cap cele mai negre scenarii. Intr-un oras strain, un singur minut de neatentie. Si un copil realmente superb. Fara cioara, de data asta. Lasat nesupravegheat.


Da, du-te, nu e ca si cum o sa ma fure cineva.
Ei, oricum, tu stii sa tipi, nu? [asta pentru ca il ultimul timp ii place mult sa tipe]
Da, clar. Tip bine.
Si stii si sa lovesti, nu? [asta pentru ca am avut nu demult, iar!, discutii despre cum lovitul e ok numai in conditii foarte serioase, atunci cand trebuie sa te aperi]
O, da, stiu sa lovesc. Stiu si sa lovesc la ursuleti. Lovesc chiar bine la ursuleti! [ursuletii lui Kung Fu Panda, din filmul cu acelasi nume ;)]

Asa ca m-am dus. Cu sufletul strans, mergand mai mult cu capul in spate. Am comandat, am luat, am iesit. Un minut jumate.
Il gasesc vorbind la un telefon improvizat.

Cu cine vorbeai?
A, cu nimeni. Ma prefaceam, ca sa nu creada cineva ca sunt singur!




Recunosc, e una din cele mai grele lupte cu mine de pana acum. Si mai recunosc ca nu o credeam pe aia cu 'copii mici - probleme mici, copii mari - probleme mari'. Iarta-ma, Sabina, acum am inteles.
Pe de o parte mi-e teama. Mi-e o teama crunta de toti dezaxatii. Si de toate lucrurile groaznice care pot sa se intample fara sa poti face mare lucru, in afara de a incerca sa le previi.
Pe cealalta parte mi-e teama de mine. Mi-e teama sa nu cumva sa-i rapesc din experientele pe care trebuie sa le aiba, pentru care e pregatit, care fac parte din cursul firesc al vietii, tocmai cele care il vor ajuta pe el sa previna. Si mi-e teama ca teama mea sa nu devina, nejustificat, teama lui care sa-l acapareze. As vrea sa fie doar o parte dintr-un intreg pe care sa-l gestioneze singur.

Primii 20 de metri au fost facuti. Si el si-a gasit telefonul, si-a gasit modalitatea lui proprie de prevenire. Una mica, gandita de un copil de 5 ani. Si buna, if you ask me.



P.S. Acum vreo doua saptamani ne-a spus ca vrea si el un telefon. Si am inteles ca este for the right reasons. Imi puteti recomanda un telefon cu touch screen cat mai putin nociv? Ca mai sigur n-as putea spune.

Despre 'parentingul' inconfortabil

Nu am mai scris de foarte mult despre mine ca mama. O data pentru ca, fata de acum 5 ani [doamne ce batrana ma simt :)) si cum nu le intelegeam pe fetele care foloseau aceeasi expresie acum 5 ani] resursele in limba romana sunt mult mai multe, si inca o data pentru ca, la un moment dat, mi-am spus ca nu mai pot sa ma incarc cu energie negativa de pe propriu-mi blog.  Insa astazi scriu exclusiv despre mine. Nu dau nici o lectie, nici un sfat, nimic in plus fata de ce e in sufletul meu, in mintea mea, in viata mea. Si nici nu doresc analize :).




O fata extrem de draga [da, asa le zic eu la mamici drage, fete :)] mi-a pus o intrebare la ultimul targ. As fi vrut sa spun mai multe, si raspunzandu-i virtual [aka la mine-n cap, in timp ce calcam], in timp, gandurile mi s-au asezat mai clar.

Dani ma intreba ce faci cand simti ca nu mai poti. Si despre asta o sa povestesc azi. Ce fac eu cand simt ca nu mai pot. Cum imi e mie bine sa imi rezolv problemele.Cum cresc eu. Si insist pe eu tocmai pentru ca vad tot mai multe retete, cum sa faci cand..., cum sa reactionezi, cum sa pui limite bland, cum sa educi [eventual altfel decat prin forta]. Ori eu nu educ. Eu nu impun limite. Nici cu forta, nici fara. Eu cresc. Si copilul meu creste si, cu putin noroc, si ceilalti membrii ai familiei noastre cresc si ei :)).




Nu mi-am propus niciodata sa ii ofer lui d o educatie. Intr-un fel sau altul. Sa il pregatesc pentru viata, sa ii gasesc un scop... stiti voi. Pentru ca am pornit de la ideea ca acest copil s-a nascut perfect. Acest copil cu toate instinctele lui pure, cu toata dorinta lui de viata si de cunoastere, e cel care ma creste pe mine in fiecare zi.

Nu e mereu usor. Pentru ca si eu m-am nascut perfecta. Si toti cei din jurul meu. Insa, cumva, cred eu, toti am fost stricati, intr-o mai mare sau mai mica masura. Si aici intervine partea aceea inconfortabila. Cand inainte de orice, trebuie gandit. Cand inainte de orice gest reflex, trebuie sa-mi pun o intrebare. Si daca nu o pun atunci, trebuie sa am urechile, mintea si sufletul suficient de deschise incat sa-mi aud copilul cand se opune. Si in momentul ala sa ma opresc si sa ma intreb: chiar aveam dreptate?



Ma uit la mine, ma uit la cei apropiati, ma uit la alti parinti, pe care-i cunosc in viata reala sau cea virtuala. Dupa mine, asta e diferenta intre mult discutatele mamebune si mamerele: momentul acela inconfortabil.

Cel mai usor e sa fii rau. Sa spui nu. Sa fii egoist. Sa pui nevoile tale primele.
E mai greu sa empatizezi, e mai greu sa lasi de la tine, e mai greu sa pui in balanta, e mai greu sa schimbi.

Ca sa ajung la partea mai grea, cea in care gandesc, trebuie mai intai sa trec peste momentul inconfortabil. Cel in care ceva in mine imi spune ca nu am facut bine. Ca celalt ar putea avea dreptate. Momentul ala, e dupa mine, definitoriu. Daca sunt dispusa sa il aud, sa il las sa existe, atunci el scoate la suprafata lucuri mult mai frumoase decat m-as fi asteptat. Si intotdeauna o schimbare.

Copilul are argumente, atatea cate sunt, la varsta lui. De multe ori aceste argumente trebuie dezvoltate de mine, pentru ca, cel putin pana pe la 3-4 ani, capacitatea lui de a purta o discutie in contradictoriu, cu argumente, e minima. [Acum, la 5 ani, d ne cam bate la fund cu argumentele :))).]
Si da, nu e usor. E al naibii de greu sa faci pe avocatul pentru cineva care te contrazice. Dar e un exercitiu mai bun decat 18 ani de scoala la un loc. Si, pentru mine, e unica solutie valabila.




Ce nu fac atunci cand nu mai pot? Nu fug! Niciodata! Primul sfat pe care il primesc atunci cand zic ca nu mai pot, e sa fug. Du-te un pic singura, fa o plimbare in oras, du-te la cumparaturi, pleaca cateva zile intr-o excursie. Nu, multumesc! Sunt mama, am un copil, il voi avea o viata si toata viata asta voi fi mama lui. Daca vreau sa rezolv ceva, vreau s-o rezolv pentru noi, intre noi, nu eu cu mine.

O prietena tare draga imi povestea odata ca, pentru ea, viata e ca un balansoar. Te nasti balansandu-te cu parintii, si ala e echilibrul tau. Mai incolo inveti sa ti-l tii singur, apoi cu cineva, apoi cu propriii copii.. De fiecare data cand o persoana urca sau coboara din balansoar, ai nevoie de timp sa inveti ce si cum sa faci in noua formula. 

Deci ce fac atunci cand nu mai pot? Caut momentul acela inconfortabil. Cel pe care, cumva, l-am ratat. Si ma intorc la el. Imi impun sa ma intorc la el.
Nu vreau sa-i dau jos din balansoar, ca sa reinvat sa ma dau singura, nu vreau sa-mi cumpar unul nou, numai pentru mine. Vreau sa ma intorc la momentul in care ceva n-a mai mers bine, si sa vad cum pot face sa ne leganam linistiti, cu totii :).