Ne-am bagat in pat.
M-a intrebat, mai in gluma, mai in serios, daca putem imparti patura.

Televizorul era pornit.
Ne-am oprit la Gray's Anatomy, mai degraba din lipsa de optiuni, decat de drag.

Stangaci cumva, stateam unul langa altul. Si ne uitam la TV.

Dupa un timp ne-am dat seama ca putem sa avem si sonor.
Am dat, sfioasa, doua liniute mai tare.

Ne-am rearanjat pernele. Si ne-am mai uitat un pic la TV.


Dupa 5 ani si aproape 3 luni, era pentru prima oara cand stateam in pat doar noi doi, treji. E drept, ultimele doua nopti le dormise cu bunica-sa, in camera de langa, dar mereu unul din noi dormea cand a ajuns celalalt.

El se juca, cand in camera cu bunica, cand in bucatarie. Noi ne uitam la un film. Si, pe deasupra, la propriul film SF: singuri in dormitor seara. Placut, dar extrem de ciudat. Si nici macar nu foloseam tot patul, lucru la care am visat de nenumarate ori in cei 5 ani.
Ma visam dormid pe diagonala, cu mainile si picioarele intinse, cu loc, cu mult loc. Cumva, deodata, asta nu mai era o pozitie comoda.


La un moment dat a venit. S-a aruncat pe un colt de pat si a adormit instant.

Ne-am reimpartit paturile: eu cu d una, Alex una.
Mi-am reluat pozitia imposibila, imbratisand copilul cu mare grija sa nu imi las greutatea mainii pe el.
Am dat cele doua liniute la loc in jos.

Despre 'parentingul' inconfortabil

Nu am mai scris de foarte mult despre mine ca mama. O data pentru ca, fata de acum 5 ani [doamne ce batrana ma simt :)) si cum nu le intelegeam pe fetele care foloseau aceeasi expresie acum 5 ani] resursele in limba romana sunt mult mai multe, si inca o data pentru ca, la un moment dat, mi-am spus ca nu mai pot sa ma incarc cu energie negativa de pe propriu-mi blog.  Insa astazi scriu exclusiv despre mine. Nu dau nici o lectie, nici un sfat, nimic in plus fata de ce e in sufletul meu, in mintea mea, in viata mea. Si nici nu doresc analize :).




O fata extrem de draga [da, asa le zic eu la mamici drage, fete :)] mi-a pus o intrebare la ultimul targ. As fi vrut sa spun mai multe, si raspunzandu-i virtual [aka la mine-n cap, in timp ce calcam], in timp, gandurile mi s-au asezat mai clar.

Dani ma intreba ce faci cand simti ca nu mai poti. Si despre asta o sa povestesc azi. Ce fac eu cand simt ca nu mai pot. Cum imi e mie bine sa imi rezolv problemele.Cum cresc eu. Si insist pe eu tocmai pentru ca vad tot mai multe retete, cum sa faci cand..., cum sa reactionezi, cum sa pui limite bland, cum sa educi [eventual altfel decat prin forta]. Ori eu nu educ. Eu nu impun limite. Nici cu forta, nici fara. Eu cresc. Si copilul meu creste si, cu putin noroc, si ceilalti membrii ai familiei noastre cresc si ei :)).




Nu mi-am propus niciodata sa ii ofer lui d o educatie. Intr-un fel sau altul. Sa il pregatesc pentru viata, sa ii gasesc un scop... stiti voi. Pentru ca am pornit de la ideea ca acest copil s-a nascut perfect. Acest copil cu toate instinctele lui pure, cu toata dorinta lui de viata si de cunoastere, e cel care ma creste pe mine in fiecare zi.

Nu e mereu usor. Pentru ca si eu m-am nascut perfecta. Si toti cei din jurul meu. Insa, cumva, cred eu, toti am fost stricati, intr-o mai mare sau mai mica masura. Si aici intervine partea aceea inconfortabila. Cand inainte de orice, trebuie gandit. Cand inainte de orice gest reflex, trebuie sa-mi pun o intrebare. Si daca nu o pun atunci, trebuie sa am urechile, mintea si sufletul suficient de deschise incat sa-mi aud copilul cand se opune. Si in momentul ala sa ma opresc si sa ma intreb: chiar aveam dreptate?



Ma uit la mine, ma uit la cei apropiati, ma uit la alti parinti, pe care-i cunosc in viata reala sau cea virtuala. Dupa mine, asta e diferenta intre mult discutatele mamebune si mamerele: momentul acela inconfortabil.

Cel mai usor e sa fii rau. Sa spui nu. Sa fii egoist. Sa pui nevoile tale primele.
E mai greu sa empatizezi, e mai greu sa lasi de la tine, e mai greu sa pui in balanta, e mai greu sa schimbi.

Ca sa ajung la partea mai grea, cea in care gandesc, trebuie mai intai sa trec peste momentul inconfortabil. Cel in care ceva in mine imi spune ca nu am facut bine. Ca celalt ar putea avea dreptate. Momentul ala, e dupa mine, definitoriu. Daca sunt dispusa sa il aud, sa il las sa existe, atunci el scoate la suprafata lucuri mult mai frumoase decat m-as fi asteptat. Si intotdeauna o schimbare.

Copilul are argumente, atatea cate sunt, la varsta lui. De multe ori aceste argumente trebuie dezvoltate de mine, pentru ca, cel putin pana pe la 3-4 ani, capacitatea lui de a purta o discutie in contradictoriu, cu argumente, e minima. [Acum, la 5 ani, d ne cam bate la fund cu argumentele :))).]
Si da, nu e usor. E al naibii de greu sa faci pe avocatul pentru cineva care te contrazice. Dar e un exercitiu mai bun decat 18 ani de scoala la un loc. Si, pentru mine, e unica solutie valabila.




Ce nu fac atunci cand nu mai pot? Nu fug! Niciodata! Primul sfat pe care il primesc atunci cand zic ca nu mai pot, e sa fug. Du-te un pic singura, fa o plimbare in oras, du-te la cumparaturi, pleaca cateva zile intr-o excursie. Nu, multumesc! Sunt mama, am un copil, il voi avea o viata si toata viata asta voi fi mama lui. Daca vreau sa rezolv ceva, vreau s-o rezolv pentru noi, intre noi, nu eu cu mine.

O prietena tare draga imi povestea odata ca, pentru ea, viata e ca un balansoar. Te nasti balansandu-te cu parintii, si ala e echilibrul tau. Mai incolo inveti sa ti-l tii singur, apoi cu cineva, apoi cu propriii copii.. De fiecare data cand o persoana urca sau coboara din balansoar, ai nevoie de timp sa inveti ce si cum sa faci in noua formula. 

Deci ce fac atunci cand nu mai pot? Caut momentul acela inconfortabil. Cel pe care, cumva, l-am ratat. Si ma intorc la el. Imi impun sa ma intorc la el.
Nu vreau sa-i dau jos din balansoar, ca sa reinvat sa ma dau singura, nu vreau sa-mi cumpar unul nou, numai pentru mine. Vreau sa ma intorc la momentul in care ceva n-a mai mers bine, si sa vad cum pot face sa ne leganam linistiti, cu totii :).