luni, 16 decembrie 2013

FESTIVUS. Al patrulea (?)

Parcă. Nu contează aşa mult, nu? Important e că e o zi suficient de neinteresantă (serios, marţi, 17? ) cât să se potrivească perfect de Festivus.

Pentru cine nu ştie ce e Festivusul de fel, iată, iar, filmuleţul.


Cum se aplică asta la poartă-mă? Păi ne alegem o zi, două, trei, şi le considerăm motiv de sărbătoare. De obicei, pentru că sunt eu foarte veselă în momentul ăla :D. Iar acum, ei bine, sunt foarte veselă :). Anul ăsta avem Festivus de trei zile, pentru că pe 20 e ziua mea, plus, cum ar veni, ziua blogului (5 ani! wow!), dar, de fapt, e vorba de ziua mea pe care aş dori să mi-o petrec cât mai offline. Bine, poate si online, dar sigur fara legatura cu firma. Ups :D

Bun, deci ce o să se întâmple? În fiecare din cele trei zile vom avea un produs la reducere, si un concurs pe Facebook. Penibil. Ca cel cu telenovelele. Sau cu muzica proasta. Inca ma mai gandesc :).

Marti, 17, vom avea toate wrapurile in stoc la reducere. Ma bazez pe Corina ca o sa avem si stocurile actualizate pe site pana dimineata, cand va treziti voi si vedeti postarile :). Si trei wrapuri de dat la concursul de pe FB.

Miercuri, 18, vom avea toate protectiile de iarna la reducere. Si doua de dat la concursul de pe FB.



Joi, 19, pentru prima data, la insistenţele publicului, vom avea Lunele la reducere. Şi una de dat la concursul de pe FB.

Iar vineri o să mă duc să mă culc, cadou de ziua mea, că am terminat cu demenţa de Festivus.

Eu zic că e un plan bun. Ne vedem pe Facebook, unde o să anunţăm şi codurile de reducere pentru fiecare zi de Festivus.


Happy Festivus! For the rest of us :)

joi, 12 decembrie 2013

10 Motive pentru care iubim LUNA

După ultimul Babyexpo, unde iar am primit feed-back de la voi, m-am hotărât să scriu cele mai des întâlnite motive pentru care se poartă Luna. Când m-am hotărât să scriu, voiam să pun 10. Nu m-am putut opri :). Deci, fără alte introduceri şi într-o ordine aleatoare...[Acest articol a fost mutat pe site.]




marți, 12 noiembrie 2013

Eu si Alfie

Mult timp, când mă gândeam la Alfie, aveam în minte numai imaginea asta


Ok, o să vă las un moment. Gata? Dacă nu, e ok, puteţi să mai staţi un pic. Mai stau şi eu cu voi :).




Deşi a trecut ceva timp, deşi încă mai stau la imaginea asta mai mult decât normele decenţei :), între timp m-am îndrăgostit iremediabil de un alt Alfie. Şi dacă ne-am intersectat pe Facebook, ştiţi foarte clar cam cât de îndrăgostită sunt de celălalt Alfie. Alfie Kohn.  




Pentru că Alfie vorbeşte atât de frumos despre dragostea necondiţionată. Aia pe care o oferim copiilor noştri. Care copii se nasc toţi buni. Punct. Şi despre parenting.
In esenta, alegerea intre parenting conditionat si parenting neconditionat reprezinta de fapt o alegere intre doua moduri radical diferite de a vedea natura umana.

Şi despre cum, cât de inconfortabil!, noi suntem singurii care îi putem învăţa să fie răi. Despre cum putem să nu facem asta şi cât de greu e să luptăm cu noi.
Daca ni se pare atat de important ca ei sa nu devina "victime ale ideilor altora", trebuie sa-i educam "sa puna la indoiala toate ideile, inclusiv ale noastre". 

Pentru că Alfie merge mai departe de a încerca să controleze un comportament. Vorbeşte de sentimentele din spatele comportamentului păstrându-si empatia faţă de sentimentele părintelui dar fără a le pune pe primul loc.
O consecinta a dificultatii de a fi parinte este ca am putea fi tentati sa ne directionam energia spre inabusirea rezistentei pe care o opun copiii la cererile noastre, obligandu-i sa faca ce vrem noi. 

Daca nu suntem atenti, acesta ar putea deveni scopul nostru principal. Ne putem trezi alaturandu-ne tuturor celor ce pun mare pret pe docilitate si pretuiesc obedienta pe termen scurt mai presus de orice.

Pentru că Alfie vorbeşte, în afară de dragostea necondiţionată, despre toate acele moduri triste în care încercăm să controlăm comportamentele copiilor noştri.
The more that people in a culture want children to conform to traditional rules and authority (as oppose to thinking for themselves), the more likely, according to research, that they will use corporal punishment.

Şi despre pedepse, pe gustul meu, dar şi despre recompense.Tot pe gustul meu :).
Rewards and punishments are just two sides of the same coin -- and the coin doesn't buy very much.

Pentru că priveşte imaginea de ansamblu şi nu doar momentul prezent.

Şi pentru, de fapt, fiecare frază. Fiecare idee. Fiecare paragraf din cărţile lui.

Da, am avut-o, în România, pe Aletha Solter. Da, l-am avut pe Michael Tompson. Şi da, nu am scris despre ei. Nu pentru că n-ar fi bucăţi, idei de-ale lor care să nu mă atingă sau din care să nu fi învăţat ceva. Că sunt, o grămadă. Dar nu cu totul. Alfie Kohn e .. altceva. Pe Alfie eu una îl iubesc pe de-a-ntregul. Ca pe un copil, cum ar veni :). Nu e nimic care să nu îmi placă la el. Singurul criteriu după care am ales citatele de mai sus a fost Facebookul :D. Pentru că acolo le mai postasem fie eu, fie alte pagini pe care le urmăresc cu drag, toate despre copii buni şi liberi. Pentru mine, Alfie Kohn e Michel Odent-ul parentingului :).



Să vă spun cum am făcut când a postat Monica pe FB că vine Alfie? Cam cum ţopăiam singură prin casă în faţa calculatorului? Asta după primul moment în care am înţepenit şi am citit de vreo zece ori să văd dacă am înţeles bine. Şi dupa ce am dat o căutare pe google să fiu sigură că nu mai există un alt Alfie Kohn? :D :D :D

Să vă spun cum am sunat-o pe Monica să-i spun că  vreau să o ajut cu orice la Alfie? Că stau să împart pliante, dau cu mopul, fac orice, numai să ştiu că am făcut ceva pentru venirea lui Alfie?

Să vă spun cum am făcut când mi-a spus Monica că aş putea fi partener la venirea lui Alfie?

Neah, e prea jenant de spus în public :D.



Să trecem la lucrurile spuse frumos :).  Iată deci, anunţul oficial: Sâmbăta asta, Alfie Kohn va susţine două conferinţe în Bucureşti. Prima este despre şcolile pe care le merită copiii noştri, a doua despre parentingul necondiţionat. Aici aveti toate detaliile despre ele. Conferinţele Alfie Kohn în România. Eu o să fiu acolo, la amândouă. Ţopăind :D :D :D. Şi, cel mai probabil, o să povestesc pe Facebook live, la fel cum am făcut şi la lansarea cărţii. Ceea ce ne duce la punctul doi.




Ştiu că mulţi dintre voi au citit deja Unconditional Parenting. Dar da, acum e şi în română, sub titlul de Parenting Necondiţionat. Şi mama n-a lăsat-o din mână de ieri, de când i-am strigat că e alături de mine numai când viaţa mea intră în tiparul pe care-l vede ea pentru mine. Ştiu, am fost dură :), dar Parenting Neconditionat nu e o carte doar pentru părinţii din noi, e una şi pentru copiii din noi. Şi eu una, la fel ca pe Conceptul Continuu, aş recomanda-o oricui, fie că are copii, fie că n-are.

Şi pentru că Mona a fost tare drăguţă, mi-a lăsat şi două cărţi cu care să fac ce fac vreau eu. Ţopăind :D. Staţi liniştiţi, pe a mea am plătit-o, nu m-am schimbat deloc, nu facem lucruri 'din acelea' pe blogul meu :). Deci, dacă parintele din voi sau copilul din voi ar vrea să citească Unconditional Parenting în română, lăsaţi un comentariu mai jos şi mai rămâne să văd cum împart două cărţi la mai multe comentarii :).

*********

Monica e Monica Reu de la Asociaţia Pentru Comunicare Nonviolentă, care a reuşit să îl convingă pe Alfie să vină în România. Sunt convinsă că n-a făcut-o pentru mine :D, dar trebuie să spun şi aici: îţi mulţumesc, Monica!

Mai multe articole despre Alfie Kohn se găsesc pe siteul Totul despre mame, implicaţi şi ei în organizarea conferinţelor lui Alfie,1, 2, 3, pe paginile de FB Totul despre mame, .Asociaţia pentru comunicare nonviolentă, Poartă-mă!, sau dupa hashtagurile #AlfieKohn, #vineAlfie. Un like, o măslină, o atenţie, un share, sunt toate binevenite :). Iar evenimentul pe Facebook e aici





duminică, 24 martie 2013

Despre doule

Mai ştiţi bannerul cu venirea lui Michel Odent la Bucureşti? Ăla pe care l-am pus în septembrie şi, deşi Odent a venit la 1 octombrie, a stat pe blog până prin ianuarie? Bun, despre asta vorbim :).


_______________________________

Am fost la cursul de doula ţinut de Michel Odent şi Liliana Lammers. Şi, patetic vorbind, mi-a schimbat viaţa. Am fost acolo nu neapărat pentru că doream să devin doulă, ci pentru că, recunosc, m-am gândit că Odent are deja 80 şi ceva de ani şi nu vreau să păţesc ca la Jack Newman, unde am ratat cu graţie vizita sa în România. Că am plecat de acolo alt om... asta e altă poveste.



Ca să vedeţi cât de frumos s-au legat, pentru mine, lucrurile, trebuie să ştiţi că doulele 'au apărut' în urma unui studiu despre Kangaroo Mother Care.

În anii '80, după ce cadrele medicale au observat scăderea numărului de decese la prematuri de la 70% la 30% numai lăsând copilul pe pieptul mamei (1), au decis să studieze dacă acest lucru se întâmplă peste tot. Aşa că, în anumite maternităţi, au fost trimise tinere, de obicei studente, care să 'ţină contabilitatea'. Să noteze câte mame îşi primesc copiii pe piept după naştere, câte nu, şi cum evoluează aceştia. Dar, vedeţi voi, femeile care erau acolo numai ca să facă 'contabilitate', fără nici un fel de pregătire medicală, erau, spre deosebire de majoritatea cadrelor medicale de la noi :P (2), oameni. Şi nu puteau sta degeaba. Aşa că, dacă gravidele în travaliu le cereau ajutorul, ele ajutau. O vorbă bună, un pahar cu apă, o strângere de mână, un zâmbet. Lucrurile acelea mici şi extrem de importante pentru care cadrele medicale nu au timp.

Ei bine, într-una din aceste maternităţi, în Guatemala, după intervenţiile unei astfel de femei fără nici o cunoştinţă medicală, care era acolo doar pentru a completa fişe, s-a observat o scădere majoră a naşterilor cu complicaţii (3). Studii ulterioare (4) au confirmat faptul că prezenţa unei doule la naştere scurtează travaliul, scade riscul de cezariană şi de utilizare a forcepsului la naştere.



Deci ce e, de fapt, doula?

Daca întrebi un medic, cel puţin de la noi, cel mai probabil răspuns e: "nimic". Dacă întrebi o mamă care a avut alături de ea, la naştere, o doula, răspunsul va fi unul diferit.

Doula este o persoană fără pregătire medicală, care însoţeşte mama la naştere şi care, spre deosebire de cadrele medicale, nu este acolo pentru a monitoriza travaliul, ci e acolo pentru mamă şi familie.
Ce poate face o doula? Te ţine de mână, îţi umezeşte buzele, îţi pune comprese reci pe frunte, îţi face masaj. Îţi face întuneric, vă uitaţi împreună la film, te ţine de vorbă sau îl face pe soţ să tacă :), o sună pe mama sau pe bunica, îti oferă un umăr pe care poţi să plângi, sau nu face nimic. Te încurajează, te susţine, te ajută, empatizează cu tine şi îţi oferă respect, siguranţă, căldură şi confort.

Doula poate oferi ajutor şi post-partum. Poate să îţi gătească o masă în prima zi acasă, să arunce două rufe la spălat, sau doar să te asculte.

E un fel de mamă/ soacră/ soră/ bunică dar fără toate părţile nesuferite :). E o persoană cu tact, care a trecut prin tot ce vei trece tu şi care îţi e alături în acele momente. Aşa cum ai tu nevoie.



Ce nu e doula?

După cum am mai spus, şi vreau tare mult să repet, pentru că am impresia că, la noi, există o mare confuzie, doula nu e moaşă. Deşi este posibil ca o moaşă sau un medic să fie şi doula, doulele nu au nici un fel de competenţe medicale.

O doula îţi va putea spune când travaliul progresează (noţiuni de bază, poate cronometra contracţiile şi poate aprecia intensitatea lor după comportamentul tău) şi ar trebui să mergeţi la spital, însă nu îţi va măsura dilataţia, nu îţi va monitoriza bebeluşul şi nu are pregătirea necesară pentru a recunoaşte posibile complicaţii în timpul travaliului. În plus, doula nu îţi va prinde copilul :).

Doula poate veni cu tine la spital şi te poate ţine de mână (la figurat, la propriu numai dacă asta vrei :) ), şi la o naştere naturală şi la o cezariana la cald, dar nu are nimic de spus în faţa cadrelor medicale. Poate sta cu tine la naşterea acasă dar nu va şti să facă nici un fel de proceduri medicale şi nici nu este răspunzătoare pentru mamă sau copil.

Cum ar zice Artanu', doula e soru-mea, bă! :)




În această săptămână, între 22 şi 28 Martie, se sărbătoreşte World Doula Week. Acesta este motivul pentru care m-am mobilizat să scriu pe blog, după atât de mult timp de la curs. Pentru că lumea trebuie să ştie că doulele există. Şi că pot fi acolo, când ai nevoie. Şi că, dacă o femeie cu un clipboard a putut schimba atâtea naşteri, o femeie care e acolo pentru mamă şi care ştie ce să facă sau să nu facă, poate însemna o diferenţă majoră.

Cursul de paramana doula a fost unul extraordinar, celor care sunteţi în altă ţară şi aveţi ocazia să mergeţi la o conferinţă sau un curs al lui Michel Odent (pentru că la noi nu se mai întrevede nici unul într-un viitor apropiat), vă recomand să faceţi asta, indiferent ce planuri de viitor aveţi. Fie că vreţi să începeţi ceva nou, fie că aşteptaţi un copil, fie că aveţi deja unul.

Iar vouă, celor din ţară, vă recomand să vă uitaţi un pic, când aveţi timp, pe linkurile de mai jos. Postul meu de azi e o poveste de spus între prietene, datele de mai jos sunt însă uluitoare. Pentru că atât de puţin poate face atât de mult.


La mulţi ani, deci, nouă, doulelor de pretutindeni! (oh, how lame :D)



______________________________________
1. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC527708/
2. http://www.rfi.ro/articol/emisiunile-rfi-ro/nasterea-maternitatile-romanesti-abuzuri-umilinta-situatii-degradante
3. http://www.blessedexpectations.com/birthdoula/doulastudies.html
4. http://doula.org.uk/content/research-doulas
http://childbirthconnection.org/article.asp?ck=10272
http://www.nurturingbirth.co.uk/medical_views.html




**********

Alături de mine, la cursul de doula, au participat câteva fete dragi pe care cel mai probabil le ştiţi şi voi din on-line şi care sper să scrie şi ele despre experienţa lor de doulă în această săptamână.

Irina Popescu - Naşte cum simţi
Raluca Bradea - Lucruri mărunte - http://mateicelmic.blogspot.ro/2013/03/sa-aducem-pacea.html
Ralu' Contiu - Ţara lui Habarnam

Am fost, în total, 40 de femei şi un bărbat :), din toate colţurile ţării.



luni, 25 februarie 2013

Atelier de umplut burtici



De când ne-am mutat în căsuţa din Chesarie, mă chinui să-mi aduc materialele. Le ştiţi, ălea de păturici. Cândva, în jurul crăciunului, s-a întâmplat minunea şi le-am adus pe toate. Aşa că, de două luni, stau şi mă uit la ele. Între alte zeci de proiecte, toate materialele mele stau pe post de tablouri. Arajate frumos, inclusiv toate peticelele călcate şi sortate pe culori şi mărimi. Dar stau.

Acum vreo două săptămâni mi-am luat inima-n dinţi. Am început cu o întrebare pe Facebook şi am văzut că nu-s singura căreia i se pare o idee buna ca toate materialele ălea să prindă viaţă cu ajutorul copiilor. Într-o primă fază mi-am cumpărat 20 de kilograme de umplutură :D. Şi, cu d, am început să meşterim. Mai întâi un mostruleţ, design propriu, apoi un norişor de vise. Cu pisici, elefanţi, girafe, fluturi... Ştiţi voi, perfect pentru gânduri zburătoare. Acum facem un puf de stat cu picioarele în sus, plus încă două proiecte cu două fetiţe, în stadiu de concept, ce-i drept, pentru că le place atât de mult să tragă la maşină încât îmi pare că au uitat scopul final :D.



Aşa că m-am hotărât să facem un atelier de umplut burtici. De monştri. Sau de prinţese. Sau de pisici. Sau de vise. Sau de absolut orice vă sau le trece prin minte. Sau doar de peticit, dacă li se întâmplă să se ia cu treaba :D.

M-am tot gândit la vârsta copiilor şi la ce ar putea face fiecare şi mi-am dat seama că nu aş putea ţine un atelier pe care să nu-l simt 100%. Aşa că va fi un atelier pentru toate vârstele.

Pentru copiii mici tare, de până în doi ani. Care pot ieşi la 'socializare' (în ghilimele, pentru că urăsc cuvântul ăsta când vine vorba de 'educaţia' copiilor; da, tot în ghilimele), pot desena sau doar imagina obiecte, iar părinţii le pot face monstruleţul visat. Sunt sigură că se vor simţi bine alegând materiale cu desene simpatice, îndesând umplutura sau doar sorbindu-i din priviri pe cei mai mari.

Pentru copiii până în 4-6 ani, care pot face chestii tot cu ajutorul părinţilor şi al meu, inclusiv tras la maşină, dacă sunt interesaţi.

Şi pentru copiii şi mai mari, care pot face totul singuri şi care nu au neapărată nevoie de părinţi.

Evident, şi pentru părinţi. E un prilej de relaxare, de stat de vorbă şi de meşterit chestii simpatice.



M-am gândit şi la program şi am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să avem un interval orar mai lejer, să zicem patru ore, în care puteţi veni oricând, în funcţie de somnul sau dispoziţia copilului. Cum nu se va face un singur lucru şi fiecare are ritmul şi imaginaţia proprie, puteţi veni oricând şi pleca la fel. (Nu mai târziu de 'ora închiderii', totuşi :) )Vă puteţi inspira de la ceilalţi sau puteţi veni ţintă :).


Aşadar vă învit sâmbătă, 2 martie, între 10.00 şi 14.00, la o gură de aer şi la lucru manual, la căsuţa noastră din str. Episcop Chesarie, nr.6. Pentru liniştea mea sufletească, vă rog să îmi trimiteţi un mail la diana@poarta-ma.ro ca să îmi confirmaţi înscrierea, să ştiu cu câte kilograme de petice şi umplutură să fiu pregătită :).

Costul atelierului este de 60 lei/ copil (exceptând cazul în care avem fraţi/surori, când fiecare va plăti 40 de lei.) Recomandarea mea este să existe un părinte/însoţitor pentru fiecare copil, fiindcă vor fi destule întrebări, la primul atelier, şi chiar şi cei mai îndemânatici s-ar putea să aibă nevoie de un pic de ajutor până se obişnuiesc. Dacă vreţi să veniţi şi la un al doilea atelier, s-ar putea fie să nu mai fie nevoie de prezenţa voastră, sau să puteţi veni în formula mama + 3 copii.

Veţi avea la dispoziţie tot ce vă trebuie, de la maşini de cusut la materiale, ustensile şi accesorii. Evident, veţi pleca acasă cu monstruleţi cu tot. Sau cu pisici. Sau cu pernuţe.

vineri, 15 februarie 2013

WrapTai-urile mici

Vă spun sincer că m-am gândit foarte mult dacă să fac wraptai-urile mici sau nu. Pentru că un bebeluş stă atât de bine într-un sling cu inele sau wrap, încât pur şi simplu nu vedeam necesitatea unui alt port-bebe. Dar Babyexpo e bun şi el la ceva. Pentru că acolo am văzut părinţi care, deşi recunoşteau imediat cât de bine stă copilul în sling sau wrap, tot nu treceau de bariera 'cârpei'...[Acest articol a fost mutat pe site.]




sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Wrap-tai-uri noi. 1 - Marele mov. Sau turcoaz

Sigur sigur prin octombrie ziceam ca sunt gata cu wrap-tai-urile noi. Desi, in capul meu, erau gata demult. Iata-ne, dara, spre sfarsit de ianuarie :), cand in sfarsit sunt gata gata. Sa va explic, deci, ce e nou si, mai ales, de ce.

In primul rand, sunt doua modele diferite. Cel mare, si cel mic.
Dintre toate sistemele de purtat cu bretele, WrapTai-ulul avea cel mai mare potential pentru a fi potrivit de la nastere pana la adanci batraneti :)....[Acest articol a fost mutat pe site.]

marți, 15 ianuarie 2013

Hot Sexy Mama - the sequel - Love your body

Sigur va amintiti de Hot Sexy Mama. Trebuie sa va amintiti de Hot Sexy Mama. Am vrut demult sa scriu despre ce s-a intamplat, cand si de ce m-am oprit, ma simteam cel putin datoare fata de voi, cele care ati fost alaturi de mine atunci. Insa nici mie nu imi era foarte clar. Stiam, de la bun inceput, ca nu asta e calea. Ca exista alte lucruri pe care trebuie sa le rezolv inainte. Insa erau atat de multe, pe atat de multe planuri, incat, pentru mine, HSM a fost o incercare disperata de a incepe de undeva. 

Din pacate, cel putin pentru mine, lucrurile nu functioneaza asa. Nu poti sa incepi sa rezolvi efectele, lasand cauzele in acelasi loc si sperand ca se vor rezolva fie de la sine, fie dupa ce au fost contracarate efectele. 

Am inceput HSM intr-o perioada foarte grea, in care ma simteam depasita si debusolata. Cele 20 kg in plus erau doar un efect, unul greu de suportat. Problemele erau insa cu totul altele. Alea reale, de la care pornea totul.
Scrisesem mai demult pe blog, cand am facut o pauza si v-am cerut ganduri bune, ca trec printr-o perioada grea. Multe lucruri din jurul meu depindeau de mine. Toate, de fapt. Copilul, relatia de cuplu, sotul, parintii, relatia parintilor (don't ask), firma - aka sursa de venit, Iar eu eram oricum mult prea obosita. Prin urmare, m-am ingrasat constant, timp de 4 ani, cate un pic cate un pic, dar foarte sigur.  Erau pur si simplu prea multe si nu stiam de unde sa incep.

Daca va amimtiti, am inceput sa renunt la dulciuri, fainoase, cred ca m-am apucat si de ceva sport, eram cat pe ce sa renunt si la Cola (asta chiar efort :D). Si totusi, rezultatele erau minime. Sa zic ca am slabit 3-4 kg, va trebui sa recitesc postarile pentru cifre exacte, insa, de fapt, nu se schimba nimic. Si lupta asta devenea mult prea obositoare. 
Asa ca am renuntat. Mai intai cu jumatate de gura, apoi am reusit sa recunosc fata de mine asta si abia acum, dupa un an, o recunosc si fata de voi. 

Dar nu, nu e nimic trist. De fapt, e excelent.

In ultimele 6 luni lucrurile au inceput sa se schimbe pentru mine. Daca as crede intr-un Dumnezeu, as zice ca si-a intors fata spre mine. Nu cred, nici macar in soarta, dar cumva, nu plecand de la mine, ci printr-un soi de imprejurari favorabile, probabil norocul acela care mi-a lipsit cu desavarsire o viata (exceptand subiectele de la BAC la istorie :))) ), am reusit sa ma trezesc. Si, deodata, fara sa imi dau seama, am inceput sa slabesc. 1 kg. 2, 3. In fiecare luna. Timp de 6 luni. Constant. 15 kg la ultima (si prima?) cantarire, de Craciun. 

Stiam ca mi se intampla lucruri bune. Ma simteam bine. Vie. Eu cu mine. Dormeam bine noptile. Ma trezeam zambind. Eram optimista. Eu! Realista de cand ma stiu. Cu accente pesimiste, caci e mai bine sa te astepti la ce e mai rau si sa fii surprins, decat invers. Apoi am observat ca mi se largesc hainele. Fara dieta, fara retineri impuse, fara sport. Da, dupa cel putin 15 kg pierdute, nu am strop de piele lasata, urme, vergeturi, orice. Stiu, e si mostenirea, dar... nimic. 

Cand undeva, deep down inside :), lucrurile s-au schimbat, efectele au fost pe masura. Nu stiu daca chiar aveam nevoie de esecul HSM ca sa ajung aici, probabil nu, insa a fost un moment din viata mea din care am invatat multe. Cum ar fi ca nu pot sa ma pacalesc pe mine oricat as vrea, si ca, oricat as incerca, cu oricata disperare, corpul nu poate pacali capul. Despre asta credeam eu ca e vorba.

************************************

Acum cateva luni am primit un mesaj pe Facebook de la Cristina. Pe Crsitina o stiu, la fel ca si o parte din voi, cei care imi cititi blogul mai de la inceputuri, de cand facea niste papusi adorabile, pe Little Angel Dolls. Bine, ea ma stia pe mine de la slinguri, dar tot acolo am ajuns. Si cu ea am avut ... stiti voi... un feeling. Din ala bun, din primul moment. 

De data asta, vazuse ce chestii misto vrem sa facem in casuta noua, si a ramas sa ne intalnim sa imi povesteasca ce a facut ea de cand a renuntat la jobul corporatist, despre formarea ei in consiliere bigrafica (foooarte fain), despre NIA (youtube it :) ), despre studiile ei in nutritie. Chestii foarte misto, de altfel, pe care o sa le si punem in practica, insa, cumva, toata discutia noastra a inghetat in momentul in care am inceput sa vorbim de altele si ea a spus ca viseaza, undeva intr-un viitor indepartat, la un grup de suport 'LOVE YOUR BODY'. Pur si simplu, undeva in mintea mea, m-am blocat. Am amutit acolo, un an intr-o secunda. In secunda in care totul, absolut totul, s-a legat. 

Cand am realizat ca toate lucrurile alea care mi s-au intamplat, prin puterea sortii, a karmei, a unui Dumnezeu inexistent, erau, de fapt, ale mele. O eu impacata cu mine. Nu doar cu corpul meu dizgratios, si nu doar cu capul meu, care accepta asta. Era vorba de, cum zice ea, Mind, Soul and Body. Pe suflet il uitasem complet, il scosesem din peisaj. Dar era la fel de bine legat de celelate doua. 

De atunci, am vorbit mult. Despre cum chestia asta cu mancarea este o oglinda atat de curata a tot ceea ce se intampla cu noi. Despre cum nu putem merge mai departe ignorand problemele din spatele efectelor. Despre plimbari, despre relatii, despre noi cu altii si noi cu noi. Despre mancatul compulsiv. Despre foamea care nu iti da pace. Despre gusturile care nu mai conteaza, sau conteaza prea mult. Despre tot.





Pe 31 ianuarie am stabilit, la noi, in Casuta din Chesarie, primul grup de suport LOVE YOUR BODY. In primul rand pentru noi, pentru mine si pentru ea. Apoi, pentru voi. Eu vreau sa va vad, sa va ascult, sa va cunosc. Pe voi, si pe mine. Si sa pot merge in continuare, mai departe. Fara sa ma simt presata, doar sa merg. Pe drumul meu. 

Mai jos, aveti textul scris de Cristina, cea care va conduce, de fapt, grupul. In aceeasi masura in care il vom conduce, de fapt, fiecare dintre noi. Eu va astept. Cu drag.



*********************************



Love your Body
O calatorie spre regasirea de sine

A pierde in greutate, a merge la sala, a arata mai bine sunt, probabil, cele mai intalnite rezolutii de inceput de an. Pentru cei care fac asta, adeseori acest obiectiv reapare an de an pe lista.

Anul care a trecut am facut un calcul: in ultimii 5 ani am pierdut in medie 200 de kilograme (buuum!!!) si am pus la loc vreo 180. Calculul asta mi-a zdruncinat realitatea in care traiam. Am realizat ca mi-am tratat corpul ca pe un cos de gunoi. Ca l-am traumatizat cu fiecare ocazie pe care am avut-o. Ca am asteptat fie sa slabesc, sa arat mai bine, sa ….., ca sa: imi cumpar rochia pe care o doream, ca sa port un costum de baie din doua piese, ca sa …(fiu fericita???). 

Conditionarea asta m-a facut prizoniera in propriul viitor. Am ajuns sa nu imi mai traiesc viata, ci sa traiesc intr-o proiectie a mea, intr-un viitor de care nici macar nu sunt sigura ca exista.

Am intalnit persoane care, dupa ce au ajuns la greutatea dorita, sau la un corp de invidiat, au realizat ca tot nefericite sunt. Asa am aflat ca toata povestea asta este de fapt o poarta. Si ceea ce se afla de cealalta parte a portii va invit sa aflam impreuna in aceasta calatorie. 

Fie ca te lupti cu kilogramele care nu vor sa mai plece, cu diete pe care le tii si apoi mananci de parca nu ar mai exista ziua de maine, fie ca atunci cand esti ranita si te doare mananci ciocolata aia dintr-o inghititura si te trezesti ca tot nefericita esti, fie ca esti nemultumita de felul in care arati, sau poate iti ineci amarul si nemultumirea mancand/fumand sau pur si simplu facand altceva, toate sunt mesaje care vin sa iti spuna ceva. Trebuie doar sa inveti limbajul. 

Te invit sa descoperim impreuna mesajele din spatele acestei realitati, sa invatam impreuna limbajul ascuns din viata noastra. Pe parcursul mai multor intalniri vom explora interior, intr-un mod artistic, relatia pe care o avem cu noi, cu cei din jurul nostru, cu mancarea, cu imaginea de sine. Vom ajunge mai apoi sa discutam despre mancatul intuitiv si vom experimenta in moduri placute mancatul constient. Imbinand arta biografica cu exercitiile de introspective, desen si mai apoi folosind o forma de miscare (in premiera in Romania!) menita sa ne puna inapoi in acord cu propriul corp, vom descoperi ceea ce insemna sa iti iubesti corpul, sa celebrezi viata! 

Ma numesc Cristina Barascu si m-as putea considera experta in diete. De la cele mai periculoase (si da, cu rezultate spectaculoase!!), pana la cele mai sanatoase si la moda diete. Din adolescenta, drumul meu a fost pavat cu ele. 
Am facut apoi cursuri de nutrititie si am citit zeci de carti si sute de studii si articole in domeniu. Dar nici una, nici cealalta nu mi-au adus nici fericirea, nici multumirea de sine. Pentru ca le-am cautat in locul gresit! 

Va invit joi, 31 Ianuarie 2013, intre 18.30-21.30 in Casuta din Episcop Chesarie Nr.6, sa discutam despre o altfel de rezolutie pentru 2013. Una care are legatura cu iubirea si regasirea de sine.

Costul workshopului: 60 lei/persoana
Detalii si inscrieri: viatacaarta@yahoo.com
0747 033 966 Cristina Barascu
Viata ca arta si pe FB