vineri, 7 octombrie 2011

3 oameni

De luni bune vreau sa scriu povestea mea cu Isis Constanta. Am tot amanat, din varii motive. Insa acum toate lucrurile se leaga intr-un mod ciudat si trebuie sa spun. Mai multe.

La scurt timp dupa intarcarea lui d am fost doborata de scimbarile hormonale. Si cand spun doborata, spun putin. Nenorocul meu s-a transformat intr-una din cele mai revelatoare experiente cand, la mare fiind, cu Irina plecata din tara si Rox la 200 de km, m-am trezita plina de noduli, din aia care nu te lasa nici sa lasi mana in jos. Depasita complet de situatie [si aici ar fi mult de spus, despre neincrederea in medici, despre multele dati cand am preferat sa ascund ca alaptez copilul sau am spus ca are alta varsta, numai sa mai aud aceleasi povesti] cu multa bunavointa din partea Lilianei Tudose, am ajuns rapid la Isis, la o consultatie la Dr. Zaher.

Am auzit multe despre el, am citit povesti ale mamelor care au nascut cu el, insa nimic nu se compara cu the real thing.
A fost primul medic pe care l-am vazut care m-a tratat ca pe un om. Care, desi mi-a palpat sanii, nu m-a facut sa ma simt inconfortabil nici macar o fractiune de secunda. Care, cand a terminat, si-a pus mana pe pieptul meu, cald, calm, si mi-a povestit. Primul medic care nu a schitat nici un gest cand mi-a vazut tatuajul de pe san. Primul medic care mi-a vorbit incredibil de frumos, de intelegator, care m-a ascultat cu tot ce aveam de spus [chiar daca sunt succinta de felul meu], care si-a cerut scuze ca m-a intrerupt crezand ca am terminat, care mi-a explicat tot. Si care la sfarsit, desi nu a schitat nici cel mai mic gest atunci cand i-am spus ca baietelul meu s-a intarcat la 4 ani jumate, mi-a spus: 4 ani si, domnisoara? Felicitari! Primul medic din cabinetul caruia am plecat plangand. De fericire. Pentru ca am plecat de acolo simtindu-ma un om normal. Si extrem de usurata. Usurata sa nu ma simt judecata, privita, simtita altfel.

____________________________________________________

La putin timp dupa aceasta experienta, am aflat ca profesorul meu de matematica [si diriginte] din liceu, scoate o noua carte. Una in care povesteste ca la copii se ajunge altfel, nu cu constrangeri, nu cu cuvinte grele, nu cu duritate. Frumos, as fi spus, in alt caz.

Insa primul sentiment a fost unul de revolta. Apoi de durere. Pentru ca zeci de ani, acest om a fost un monstru. Nu stiu, am simtit si atunci, insa cumva mai detasat. Dar ani mai tarziu, privind prin ochii unui adult, apoi prin ochi de parinte, acel om a facut mai mult rau intr-o singura viata decat, probabil, toti ceilalti pe care ii cunosc la un loc. Nu voi intra in prea multe detalii, insa daca incercati sa va imaginati toate felurile in care ii poti face rau unui adolescent, excluzand violenta fizica, ei bine... alea. Cu tot tacamul, inclusiv clasicele epitete de scoala noua gen sobolani, imputiti, mizerii, scursuri...

Pe scurt, nu mi-a cazut deloc bine sa stiu ca eu, alaturi de multe alte generatii de elevi, am fost un fel de cobai pentru ca, la batranete, acest alcoolic sa-si publice concluziile testate o viata. Oricat am incerca sa ne facem ca nu e asa, fiecare om pe care il intalnesti, cu care iti petreci o bucata din viata, te afecteaza. Iar acest om a afectat prea mult, prea multa lume. Si pe mine. Mult. Prea mult.


____________________________________________________

Uitandu-ma inapoi, la anii de liceu, gasesc trei tipuri de profesori. [aici nu includ o profesoara draga pe care am cunoscut-o mai intai ca prietena a mamei si pe care nu am putut-o vedea niciodata ca profa mea]

  • Cel de mai sus. 
  • Cei care, cel putin pe mine, nu m-au afectat prea mult. Nu as putea sa spun nimic despre ei sau despre materiile pe care le predau. Nu mi-au placut, nu am simtit nici un fel de implicare, nu m-au impins la nimic bun dar nici nu pot spune ca mi-au facut rau. Ma rog, un rau mai mare decat cel de a nu da viata unui lucru interesant.
  • Si cei dragi. 

O voi mentiona in treacat pe Oana Pitur, o doamna tare faina. Profa de engleza, if you need to know :). Pentru ca acum vreau sa va vorbesc despre celalalt om pe care am avut sansa sa-l intalnesc.

Stiti cum e cand, oricati oameni nebuni ai avea in jurul tau, e suficient sa ai unul intreg? Unul pe care sa-l ai ca sistem de referinta? Cat sa n-o iei razna de tot?
Un om care sa nu vada ca tu esti 'altfel'? Care sa nu te judece pt asta ba, mai mult, sa te inteleaga?
Un om care sa ii trateze pe toti la fel? Si corect, pe deasupra.

Stiti cum, cateodata, singurul lucru de care ai nevoie e o imbratisare? Sau un zambet?

Asa a fost el pentru mine. Atunci. Privind acum, cu ochi de parinte, a fost mult mai mult.
M-am gandit mult daca sa scriu si cum sa scriu. Si nu-s buna la asta. Dar o fac. Pentru ca, desi voi lupta cu toate puterile mele ca al meu copil sa nu ajunga intr-un astfel de sistem de invatamant, pentru ca el, sistemul, sa se poate schimba, are nevoie de astfel de oameni. Multi. Extrem de multi. El e domnul meu Trandafir, profesorul Petrica. [linkul va duce catre  pagina cu un anunt umanitar. E ok daca nu va intereseaza, sau daca nu vreti sa ajungeti acolo. Insa eu trebuie sa fac asta. Pentru mine. ]

6 comentarii:

  1. Diana, eu pur si simplu te iubesc. Esti asa de frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  2. tot aud de dr Zaher. numai de bine. cuvinte modeste, dar frumoase. e o parere unanima in online.
    cat despre Dl Trandafir, sigur iti vine tie o idee geniala de strans bani. rapid. multi. toti

    RăspundețiȘtergere
  3. M-am emoţionat şi nu ştiu ce să spun... suntem cu tine! ;)

    RăspundețiȘtergere
  4. Draga Dianocica,
    Iti doresc ca atunci cand vei fi mama de scolar, sa nu fi pusa in situatia sa-l lasi sa chiuleasca ca masura de autoprotectie fata de asa-zisii invatatori/profesori.
    Am facut-o de nenumarate ori. Si n-am gresit.
    Mi-am protejat copilul de deformarea la care era supus zi de zi. Il transformasera din cel mai istet,vesel si prietenos copil intr-un introvertit complexat ce evita lumea.Din fericire, am inteles ce se intampla si l-am ajutat incet-incet sa-si revina.
    Am formatie pedagogica. Am fost si profesor si parinte. Stiu scoala si pe dinauntru si pe dinafara.
    NIMIC din realizarile frumosului si bunului meu copil de....26 de ani nu se datoreaza profesorilor. Am suplinit tot: si instruirea si educarea. Daca n-ar fi fost obligatorie frecventarea unei scoli, l-as fi retras fara nicio ezitare. Nu existau scoli particulare pe atunci...si oricum, si acolo trebuie sa fii extrem de atenta.
    Profesorii adevarati sunt o exceptie, da!
    Si fiul meu a avut parte de unul, mai precis, UNA. In 17 ani de scoala...Profesoara de franceza, in gimnaziu. Singura care isi facea profesia cu adevarat.Care iubea copiii, careia ii placea sa fie PROFESOR.
    Fii foarte atenta, draga mea, sunt multi, mult prea multi incompetenti si iresponsabili intr-o scoala care pot mutila sufletul copilului si-i pot bloca mintea.
    Zau ca nu exagerez cu nimic.
    Postarea ta a atins un loc dureros din sufletul meu si n-am vrut decat sa raspund sinceritatii tale.

    RăspundețiȘtergere
  5. laura, tu vorbesti? :)

    adriana,
    of, la asta chiar nu ma pricep. cred ca din toate chestiile de pe lumea asta, fund raising e cel mai departe de mine :|

    oana,
    iti multumesc. mult.

    mihaela,
    daca ai stii cat de 100% ca tine gandesc si eu :)... sansele ca d sa intre in sistemul clasic de invatamant sunt minime, ar trebui sa dau gres foarte tare ca sa se intample asta. inca mai am un an sa pun totul la punct. dar nu pot lasa sa se intample asta.

    si felicitarile mele cele mai sincere pentru cum ti-ai indrumat baiatul. nici nu iti dai seama cat inseamna pentru mine sa stiu ca exista oameni care au luptat si atunci cand nu exista nici o alternativa. trebuie sa ai un baiat tare fain :)

    RăspundețiȘtergere
  6. si eu am avut doi domni trandafiri, di - desi niciunul dintre ei prea batran cat sa fie firesc ca astazi doar unul dintre ei sa traiasca..
    "domnii trandafiri" (e drept ca si mediul de acasa) despre care vorbim sunt exact aceia care dau energie copiilor spre a face fata, intr-un mod inteligent, si profilor care n-aveau ce cauta la catedra. practic scoala devenea un mod conflictual de a creste, de a deveni 'fini psihologi' (poate uneori prea inainte de vreme) si de a razbi printre caractere, in niciun caz de a invata "materii". in ce priveste invatarea propriu-zisa, in sist de invatamant traditional pur-sange-romanesc, cred ca mai toti am fost (si suntem) autodidacti.

    RăspundețiȘtergere

Primesc cu drag orice comentarii, mai putin spam. Incerc sa raspund cat de repede.
Comentariile la posturile mai vechi de 14 zile sunt moderate si vor aparea pe blog cu o usoara intarziere.