Acum vreo 3 ani, cand forumul AP abia prindea viata, cand eram 10-15 oameni adunati acolo, refugiati de prin alte locuri :), s-a discutat despre tacere. Acea tacere cand, de exemplu, vezi un copil lovit pe strada. Cand taci pentru ca nu stii ce sa faci, sau pentru ca nu vrei sa discuti cu astfel de oameni [parintele]. Aceeasi tacere care, pentru copil, e o confirmare ca el e de vina, o confirmare ca parintele are dreptate. Daca nimeni nu zice nimic, asa trebuie sa fie, nu?
Vazand atunci lucrurile din acest punct de vedere, mi-am spus ca nu o sa mai tac niciodata. Ca, atat cat pot, voi spune sau voi face ceva. Nu doar in aceste cazuri, ci peste tot unde simt ca ceva nu e in regula.
Fast forward aproape 2 ani, ma regasesc intr-o situatie in care 15 ani nimeni nu a spus nimic. Toti stiau, insa nu au spus nimic. Si mi-am vazut mama ingenuncheata de povara celor 15 ani de minciuni sustinute de aproape toti cunoscutii, prieteni, familie. Care stiau dar nu au spus nimic. Nu o data, nu de doua ori, nu o zi, nu o saptamana, ci 15 ani. Si mi-am spus iar ca nu o sa tac. Nu pot sa tac. Oricat de suparator ar fi, adevarul trebuie spus.
Si acum azi, un an jumate mai tarziu, ma trezesc ca tac. Ca fie ma ascund sub perdeluta confortabila a resemnarii, fie imi spun ca energia mea e mult mai dorita pentru familia mea, pentru copilul meu, ca nu pot sa o mai folosesc altfel, fie ma bazez pe altii care spun aceleasi lucruri.
Oscilez intre a imi gasi scuze, multe si care, de cele mai multe ori, stau bine in picioare, si intre a ma invinovati de lasitate.
As vrea sa tac
pentru ca nu mai am atat de multa energie cat sa o acord altora
pentru ca ma vreau mai senina si mai putin afectata de problemele altora
pentru ca vreau mai mult din mine prezenta in viata mea si a copilului meu
pentru ca sunt altii care gandesc la fel si sunt mai activi decat mine
pentru ca, cel putin cateodata, e greu sa vezi omul si nu bisnisul, si usor s-ar putea intelege altceva
pentru ca e teribil de obositor
Dar as vrea sa nu mai tac
pentru ca, chiar daca tac, in mintea mea misuna toate acele vorbe nespuse
pentru ca, in umbra celor doua evenimente pomenite mai sus, ma simt lasa
pentru ca simt ca nu trebuie sa tac.
Si totusi, stau aici si ma lamentez si, de fapt, nu spun nimic. Qed. :|
Poate o sa te supar, desi nu as vrea deloc asta (si te rog mult), dar mie mi se pare ca TOATE motivele pentru care vrei sa vorbesti si APROAPE TOATE motivele pentru care vrei sa taci ... nu sunt bune.
RăspundețiȘtergereSingurul motiv bun mi se pare penultimul din lista cu "as vrea sa tac" pentru ca admiti ca s-ar putea sa nu stii exact tot adevarul si s-ar putea sa gresesti.
Toate celelalte motive sunt raportate la tine, la persoana ta si par egoiste (unele mai mult, altele mai putin).
Necunoscand situatia, indraznesc sa te sfatuiesc asa: nici sa taci, nici sa vorbesti.
Adica sa nu taci, dar sa nu vorbesti despre cele intamplate, alimentand situatia cu mai multe lucruri negative (asa deduc eu din cuvintele tale, ca e vorba despre o situatie deranjanta fata de care ai avea multe de spus, si nu ... de bine).
Sa fii un sprijin pentru mama ta si s-o lasi sa se descarce daca ea simte nevoia. Sa nu alimentezi conflictul deja existent cu parerile tale negative despre situatie (care poate chiar sunt indreptatite!). Sa fii intelegatoare.
Asa o sa fii linistita si pentru familia ta, si pentru mama ... si nici nu te vei mai simti lasa ca nu vorbesti.
Chiar daca n-or fi bune motivele (nu sunt o persoana asa pura, sunt chiar egoista de felul meu :D), sa stii ca ai spus exact motivele mele. Si pentru tacere, si pentru ne-tacere...
RăspundețiȘtergereTe pup si te imbratisez! Vreau doar sa-ti spun, daca alegi sa taci, sa si uiti, sa poti fi fericita mai departe in cuibul tau. Nu te poti incarca cu toata rautatea lumii.
Maria
RăspundețiȘtergerenu ma superi :). Am modificat un pic, a trecut mai bine de un an de la intamplarea cu mama mea, nu se prea intelegea din ce am scris.
Pe mine nu ma deranjeaza mult faptul ca motivele mele sunt subiective. De fapt nici nu stiu cum ar putea fi altfel. Pentru ca in momentul de acum, tacerea mea se refera la oameni relativ straini, si totusi pe care ii stiu.
Imi pare rau, n-am vrut sa intelegi din mesaj ca te consider egoista sau ca te "cert" ca ai avea motive subiective.
RăspundețiȘtergereCam asa fac eu, ma straduiesc sa nu actionez inainte de a-mi analiza mai bine motivele (care desigur ca sunt subiective, dar asta nu inseamna ca sunt corecte) pe care le simt - ca sa am cat mai putine reactii gresite.
principial stim cand avem ceva de spus sau nu. cred ca oamenii trebuie sa faca compromisuri si acestea nu ii fac neaparat neprincipiali sau fara caracter. asa ca, de fiecare data cand deschidem gura sau tacem, ar fi ideal sa cantarim dispozitia pt compromis din acel moment. pt ca, oricat de vehementa este vorba sau tacerea ta, tot catre echilibru tindem, adica spre un tip de compromis. am zis.:))
RăspundețiȘtergereMaria
RăspundețiȘtergerechiar nu m-am suparat. si nici n am luat-o in nici un fel de rau :).
uite, un exemplu. descopar [iar] ca pagini de pe siteul meu au fost copiate. ce fac? sa tac imi pare aiurea, sa nu tac.. ce pisici sa fac? sa-i bat obrazul ca stiu, ca am aflat? sau cum? mai bine tac, nu? dar abia am zis ca nu mai tac si inghit. sau, alt exemplu. o persoana isi construieste o identitate virtuala bazata pe inselaciune. multi o cred. daca nu tac, iar iese cu balacariri, mizerii, spoiala, ca stiu prea bine despre cine e vorba. si nu prea am chef. deci tac. sau nu?
mihaela,
da, mai, niste compromisuri cu care, cateodata, e greu sa traiesc. cateodata nu :)))
Cred ca as tacea in amebele situatii. Cine minte (pe termen lung), la un moment dat tot va da cu stangul in dreptul si se va deconspira singur. :)
RăspundețiȘtergerePS: Pe blog nu am articole scrise de mine, dar mi-am descoperit banner-ul (asta e facut de mine) pe trei situri. Trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca ce facem public nu putem proteja (chiar daca nu e corect!); cine vrea sa copie poate face si printscreen la pagina, apoi da scanare OCR si tot copie (asta a fost exemplu extrem) ;))
As scrie ceva, dar mai bine tac :D
RăspundețiȘtergereEu stiu ce vreau sa spun dar nu prea stiu cum s-o spun. deci exprimarea e baiul.
RăspundețiȘtergereChiar daca taci, mintea lucreaza si nu tace. Gandurile sunt acolo si trepideaza, iar constiita ta spune sa faci dreptate, sa spui.
Parerea mea e ca trebuie sa verbalizam ce gandim, altfel le bagam toate in adancul sufletului de unde nu o sa dispara, doar se astern una peste alta si ne afecteaza. cel mai mult in relatiile noastre.
Daca vrei sa spui, gaseste pe cineva de incredere. Da drumul la durerea ta. Asta daca nu poti spune in fata celor care fac parte din povestea respectiva. Durerea ta, nemultumirea ta sau cum o consideri tu, nu va trece daca o ascunzi bine bine. trebuie sa te eliberezi de ea. Parerea mea. Poate atunci cand spui, vei avea ocazia sa afli si partea care n-o sti din toata povestea asta.-de la cei care fac parte din ea
Eu am fost si in situatia de a gresi si in situatia de a observa greseala. In ambele situatii, mi-a prins bine cand am vorbit. si cand am fost descoperita, si cand am descoperit.
Si tot in ambele situatii mi-a prins bine sa iert. nu a fost usor, dar m-am simtit mai libera dupa ce am facut-o.
cum se spune si mai sus. nu trebuie sa porti povara altora. deci daca simti ca o porti, las-o jos.
Si fi subiectiva. ar fi si culmea sa nu fi.
Te imbratisez tare tare tare. Tacerea e de aur doar atunci cand scuteste suferinta. A ta, a interlocutorului, a unei terte parti. Partea proasta e ca uneori incerci sa scutesti pe cineva de suferinta, dar vorbind risti sa faci pe altul sa sufere. E greu. Si deciziile nu pot fi decat subiective si greu de luat.
RăspundețiȘtergereLet's talk! In momente ca astea ma bucur tare tare ca nu am blog :)). DaniM
RăspundețiȘtergerein umbra celor doua evenimente,eu n-as tace!in rest...,am invatat sa tac doar acolo unde nu ma incarc:)
RăspundețiȘtergereEi, Diana, asa mi-am spus si eu si uite-ma unde am ajuns: ma adun inca de pe jos si ma trezesc si adorm cu ganduri: cum sa fac, sa fac, sa dreg, sa spun, sa se intelegea, sa se faca. A meritat? Da. N-a meritat? Da. Deci, ce-am avut si ce-am pierdut?
RăspundețiȘtergereMaria,
Ștergerenici nu vreau sa ma gandesc ce e in sufletul tau. Sincer, mi se pare ca problemele mele devin infime, caci eu vorbesc de oameni pe care ii stiu mai mult sau mai putin. In principiu mai putin ...
Eu trec printr-o perioada asemanatoare cu a ta dar in sens invers. Am niste persoane care nu stiu cum sa-i fac sa taca. Ii respect si tin la ei dar imi contesta toaaate alegerile si ma submineaza. Am ajuns sa le evit prezenta doar ptr felul in care imi influenteaza viata.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere