miercuri, 2 aprilie 2014

Luna mare şi o ... campanie de testare?

Gata, gata, am rezolvat-o şi pe asta. Vă mulţumesc tuturor pentru răbdare, unele dintre voi au fost foarte... insistente? :D, deci îi mulţumesc şi Corinei pentru răbdarea cu care a răspuns tuturor mesajelor voastre. Şi, ştiţi cum e, copilului pentru că a fost alături de mine şi m-a suportat, mamei că mi-a promis că mă ajută, to my significant other pentru tot suportul moral, pietenilor pentru că au fost acolo, cetăţeanului ne-obişnuit pentru poze, bunului dumnezeu pentru.... Ăşa, acum înapoi la lunele pline. Mari. De todleri. În fine, aţi înţeles ideea.... [Acest articol a fost mutat pe site]



sâmbătă, 15 martie 2014

Despre cărucioare

Primesc constant întrebări referitoare la cărucioare, întrebări pe care le simt... într-un fel. Adica eu, of all people, sigur sunt împotriva cărucioarelor. Împotriva! Împotriva acestei invenţii malefice, acestei conspiraţii mondiale împotriva mamelor şi a copiilor. Când am refulat într-o zi pe facebook despre o mamă care îşi trântea copilul în cărucior, am fost întrebată dacă am ceva cu trântitul sau cu caruciorul. Ce???


Deci, care e părerea mea despre cărucioare?

Hai să o iau pe rând. Ce nu îmi place la cărucior?

Nu îmi place ideea că un copil trebuie sa stea în cărucior. Adică e musai. Pentru că dacă ai un copil căruia nu îi place în cărucior (şi asta e posibil să fie adevărat pentru majoritatea, în cea mai mare parte a primelor 6 luni, dacă nu tot primul an de viaţă), atunci copilul 'are ceva'. E defect, cum ar zice D despre pisicul nostru. Serios, copilul meu nu sta în cărucior. Am văzut atâţia care stăteau, al meu de ce nu vrea? De ce nu pot să merg şi eu liniştită nu-ştiu-unde, sa fac nu-ştiu-ce?

Nu îmi place că a devenit (marketingul să trăiască) ceva atât de popular încât nu există listă pe lumea asta, pentru gravide adică, care să nu aibă trecut căruciorul pe ea. Şi ştim bine că nu sunt tocmai ieftine, mai ales că ai nevoie şi de landou, ai vrea un sistem să pui şi scoica pe el (de ce? de ce? de ce să transporţi copilul în scoică? musai trebuie să scriu despre asta pe larg), iar timpul pe care îl investeşti în alegerea căruciorului şi discuţiile pe tema asta nu fac decât să îi crească importanţa.

Apoi, e ca amărâta de pompă de sân, biberonul, suzeta, laptele praf, ălea care sunt în casă, să fie. Just in case... Şi care prin simplul fapt că sunt acolo, în momentele în care eşti cel mai vulnerabilă, par un ajutor extraordinar. Şi nu-s, mama lor, nu-s!

Nu îmi place că hrăneşte delirul universal cu copilul care se învaţă în braţe. Cele câteva (15? 20?) ediţii de Babyexpo mi-au scos în faţă mulţi părinţi care puneau copilul la loc în cărucior imediat ce terminau de probat un port-bebe, să nu cumva să se obişnuiască. Cu accent pe imediat. Imediat! Plus câteva cazuri de părinţi care da, au cumpărat un port-bebe pentru momentele extreme, dar nu au mai probat copilul că stătea liniştit in cărucior şi nu voiau să rateze momentul.

Nu vreau să judec, deşi îmi e extrem de greu să nu o fac în anumite momente. Însă nu pot să nu simt o tristeţe teribilă atunci când văd astfel de întâmplări. Pentru că, cumva, atunci când e folosit la maximumul posibil, duce la o îndepărtare, o deconectare atât de nenecesară atât copilului cât şi mamei. Care au atât de multă nevoie de lumea lor. Aia în care se privesc în ochi şi se îndrăgostesc unul de altul. În fiecare zi. Tot mai mult, cu fiecare zi care trece. Aia în care, după primele ore/ zile/ săptămâni în care sunt doar ei doi pe lume, se transformă uşor într-o lume nouă, cea a mamei, a noii femei, în care copilul e parte integrantă, e prezent activ, creşte, prin ea, alături de ea, cu ea.

Da, un cărucior poate fi un mijloc de locomoţie bun. Poate fi o unealtă foarte bună. Din câte îmi amintesc de la D (şi de la copiii prietenelor mele de-o vârstă cu d, că doar de acolo am amintiri directe), există o perioadă când copiilor chiar le place în cărucior. Le place să vadă mult, să se uite la lume 'ca la televizor', iar dacă perioada asta coincide cu o vară călduroasă rau de tot, un cărucior poate fi o soluţie foarte viabilă. Căruciorul în sine nu e acea unealtă a diavolului. Modul în care îl folosim, însă, poate fi.

Nu, nu sunt împotriva cărucioarelor. Dar, vă rog, utilizaţi-le astfel încât să vă aducă şi vouă, şi copilului, ceva real şi bun. Chiar pot face asta!

luni, 10 martie 2014

Happy babywearing

Când am văzut prima oară, pe Facebook, clipul lui Pharrell cu Happy, recunosc ca nici nu m-am uitat. Nici măcar de curiozitate. Nici când au apărut din ce în ce mai multe clipuri cu Happy, in diferite oraşe. Şi nu ştiu cum, într-o dimineaţă, am dat un click. Posibil întâmplător :). Şi... asta a fost. Am ştiut că trebuie să facem unul cu mame 'purtătoare'....[Acest articol a fost mutat pe site.]


marți, 4 februarie 2014

Guest post: ce faci si ce nu faci

... când vezi pe strada părinţi ce îşi poartă copiii în sisteme nu tocmai ergonomice. 



Articol scris de Andra@bunacrestere. Daca vreţi să publicaţi pe blogul poartă-mă, trimiteţi cu încredere :) un semn la diana@poarta-ma.ro.



Eu sunt Andra, mama lui Andru *:x lovestruck, care implineste azi 6 luni si este purtat exclusiv. Am trecut prin sling, wrap care este marea mea iubire si acum SSC. Am mai scris ganduri pe bunacrestere, nu prea multe fiindca bebe imi ocupa cam tot timpul, si dupa cum ti-ai dat seama nici eu nu sunt o bloggerita de succes. Inca! 





Ziua în care bebe urma să călătorească pentru prima oară cu tramvaiul.

Am aruncat o ultimă privire în oglindă înainte de a ieși din casă. Eram frumoși! Eu, veselă că am motiv să mă duc la mall, baiatul minunat și rotunjor în brațe la mine. Și cum orice tânără mamă din cartier cunoaște pe toate celelalte tinere mame din cartier cu care discută în parc despre ce mai fac progeniturile, imediat am zărit în stația de tramvai o față cunoscută. Dar surpriză: chipului cunoscut îi lipsea atașat veșnicul cărucior albastru. Tânăra mămică ieșise la plimbare cu soțul și cu copilul… în marsupiu. Tristă mi-a fost mirarea atunci cînd am văzut copilașul îndesat într-un cosmonaut de fâș și atârnat într-un carrier ne-ergonomic, cu fața spre lumea mare.

Am urcat împreună în tramvai și preț de două stații mi-am căutat cuvintele pentru a le spune că marsupiul de care erau atât de mândri nu este cea mai fericită alegere. În timpul ăsta, tăticul purtător mi-a analizat scurt SSC-ul și, compătimindu-mi copilul, a constatat că probabil copilul meu nu vede nimic fiindcă stă cu fața spre mine; plus că stă atât de crăcănat, iar materialul de pe spatele lui este atât de subțire și nu-i susține deloc spatele…

A atrage atenția celor neinformaţi în astfel de momente este o chestiune de responsabilitate. Ne-am făcut temele temeinic înainte de a decide cum să ne purtăm copilul. Argumentele ne sunt clare și le putem prezenta cu ușurință celor interesați. Din moment ce vedem greșeli flagrante de babywearing ce pun în pericol integritatea corporală a copiilor e de datoria noastră să atragem atenția asupra lor. La ce bun să avem atâta informație dacă nu o împătășim și cu ceilalți?

Părinții care își poartă copiii, chiar și în marsupii nesănătoase, fac asta pentru binele copilului. Chiar și intuitiv, ei au înțeles beneficiile extraordinare atât pentru copil cât și pentru părinte. Copilul este acolo unde îi e locul, în braţele părintelui, iar părintele are mâinile libere pentru cumpărături, mâna soţului sau a soţiei, joaca cu un copil mai mare. Aceștia aleg cu bună credință marsupiile, deși o fac în lipsa unei informări corecte. Tocmai de aceea am putea presupune că o informaţie la obiect nu ar deranja pe nimeni, ba din contra ar aduce plus valoare.

Din păcate, în realitate lucrurile nu stau mereu aşa. O astfel de intervenţie va fi adesea percepută ca o intruziune. Şi poate, în multe cazuri, chiar va fi. E greu să ne stăpânim să judecăm persoanele în cauză. Fiindcă fiecare are datoria de a se informa pentru a lua cele mai bune decizii pentru copilul lui. Şi da, recunosc, nu de puţine ori i-am judecat pe cei din jur, gândind că sunt un părinte mai bun decât ei. Înţeleg că o astfel de judecată este fundamental greşită dar totuşi cred că  este, pe alocuri, inevitabilă. Şi tocmai acest lucru ar putea distorsiona mesajul pe care ar trebui să-l transmitem părinţilor mai puţin informaţi: e bine să îți porți copilul, e rău să o faci într-un mijloc de purtare nesănătos pentru copil.

În plus, fiecare dintre noi credem că suntem cel mai bun părinte care există pentru copilul nostru. Şi chiar aşa suntem! De aceea ne simţim ofensați atunci când ni se sugerează contrariul, și o atare remarcă legată de o modalitate nesănătoasă de a purta copilul ar putea cu ușurință sugera contrariul. Ne irită adesea sfaturie nesolicitate legate de îmbrăcămintea, hrănirea sau educația copilului. Și atunci ezităm la rândul nostru când conștiința ne provoacă să oferim astfel de sfaturi sau considerații.

Ar fi trebuit atunci, în tramvai, să îi dau toate contra-argumentele, cunoștințe aveam cât cuprinde, însă condescendența din ochii tatălui m-a făcut să îngheț.

Am rămas cu o părere de rău autentică. Sentimentul de neîmplinire m-a urmărit mult timp de atunci. De ce nu am vorbit? În mine se ducea o luptă de-a dreptul. Realizam că dacă aș fi dat replica în acel moment aș fi riscat să o fac pe un ton superior și asta i-ar fi îndepărtat pe cei doi, fără a-mi atinge scopul principal: trezirea interesului pentru o mai buna informare.

De atunci m-am gândit mult la tipul de abordare potrivit pentru o astfel de situație, sau dacă există unul. Cred că am putea să spargem gheața prin simpla validare a intențiilor părintelui: bravo, să îți porți copilul e unul dintre cele mai benefice lucruri pe care le poți face pentru copilul tău. Iar apoi, dacă simțim deschidere din partea interlocutorului, să abordăm și problema mijlocului de purtare. Cred că subiectul poate fi unul delicat doar în măsura în care nu ne alegem bine cuvintele sau tonul potrivit.


Soțul meu îmi spune mereu că nu pot să-i salvez pe toți. Adevărat, însă nici măcar să nu încerc? Voi cum procedați în astfel de situații?