miercuri, 14 decembrie 2011

Despre 'parentingul' inconfortabil

Nu am mai scris de foarte mult despre mine ca mama. O data pentru ca, fata de acum 5 ani [doamne ce batrana ma simt :)) si cum nu le intelegeam pe fetele care foloseau aceeasi expresie acum 5 ani] resursele in limba romana sunt mult mai multe, si inca o data pentru ca, la un moment dat, mi-am spus ca nu mai pot sa ma incarc cu energie negativa de pe propriu-mi blog.  Insa astazi scriu exclusiv despre mine. Nu dau nici o lectie, nici un sfat, nimic in plus fata de ce e in sufletul meu, in mintea mea, in viata mea. Si nici nu doresc analize :).




O fata extrem de draga [da, asa le zic eu la mamici drage, fete :)] mi-a pus o intrebare la ultimul targ. As fi vrut sa spun mai multe, si raspunzandu-i virtual [aka la mine-n cap, in timp ce calcam], in timp, gandurile mi s-au asezat mai clar.

Dani ma intreba ce faci cand simti ca nu mai poti. Si despre asta o sa povestesc azi. Ce fac eu cand simt ca nu mai pot. Cum imi e mie bine sa imi rezolv problemele.Cum cresc eu. Si insist pe eu tocmai pentru ca vad tot mai multe retete, cum sa faci cand..., cum sa reactionezi, cum sa pui limite bland, cum sa educi [eventual altfel decat prin forta]. Ori eu nu educ. Eu nu impun limite. Nici cu forta, nici fara. Eu cresc. Si copilul meu creste si, cu putin noroc, si ceilalti membrii ai familiei noastre cresc si ei :)).




Nu mi-am propus niciodata sa ii ofer lui d o educatie. Intr-un fel sau altul. Sa il pregatesc pentru viata, sa ii gasesc un scop... stiti voi. Pentru ca am pornit de la ideea ca acest copil s-a nascut perfect. Acest copil cu toate instinctele lui pure, cu toata dorinta lui de viata si de cunoastere, e cel care ma creste pe mine in fiecare zi.

Nu e mereu usor. Pentru ca si eu m-am nascut perfecta. Si toti cei din jurul meu. Insa, cumva, cred eu, toti am fost stricati, intr-o mai mare sau mai mica masura. Si aici intervine partea aceea inconfortabila. Cand inainte de orice, trebuie gandit. Cand inainte de orice gest reflex, trebuie sa-mi pun o intrebare. Si daca nu o pun atunci, trebuie sa am urechile, mintea si sufletul suficient de deschise incat sa-mi aud copilul cand se opune. Si in momentul ala sa ma opresc si sa ma intreb: chiar aveam dreptate?



Ma uit la mine, ma uit la cei apropiati, ma uit la alti parinti, pe care-i cunosc in viata reala sau cea virtuala. Dupa mine, asta e diferenta intre mult discutatele mamebune si mamerele: momentul acela inconfortabil.

Cel mai usor e sa fii rau. Sa spui nu. Sa fii egoist. Sa pui nevoile tale primele.
E mai greu sa empatizezi, e mai greu sa lasi de la tine, e mai greu sa pui in balanta, e mai greu sa schimbi.

Ca sa ajung la partea mai grea, cea in care gandesc, trebuie mai intai sa trec peste momentul inconfortabil. Cel in care ceva in mine imi spune ca nu am facut bine. Ca celalt ar putea avea dreptate. Momentul ala, e dupa mine, definitoriu. Daca sunt dispusa sa il aud, sa il las sa existe, atunci el scoate la suprafata lucuri mult mai frumoase decat m-as fi asteptat. Si intotdeauna o schimbare.

Copilul are argumente, atatea cate sunt, la varsta lui. De multe ori aceste argumente trebuie dezvoltate de mine, pentru ca, cel putin pana pe la 3-4 ani, capacitatea lui de a purta o discutie in contradictoriu, cu argumente, e minima. [Acum, la 5 ani, d ne cam bate la fund cu argumentele :))).]
Si da, nu e usor. E al naibii de greu sa faci pe avocatul pentru cineva care te contrazice. Dar e un exercitiu mai bun decat 18 ani de scoala la un loc. Si, pentru mine, e unica solutie valabila.




Ce nu fac atunci cand nu mai pot? Nu fug! Niciodata! Primul sfat pe care il primesc atunci cand zic ca nu mai pot, e sa fug. Du-te un pic singura, fa o plimbare in oras, du-te la cumparaturi, pleaca cateva zile intr-o excursie. Nu, multumesc! Sunt mama, am un copil, il voi avea o viata si toata viata asta voi fi mama lui. Daca vreau sa rezolv ceva, vreau s-o rezolv pentru noi, intre noi, nu eu cu mine.

O prietena tare draga imi povestea odata ca, pentru ea, viata e ca un balansoar. Te nasti balansandu-te cu parintii, si ala e echilibrul tau. Mai incolo inveti sa ti-l tii singur, apoi cu cineva, apoi cu propriii copii.. De fiecare data cand o persoana urca sau coboara din balansoar, ai nevoie de timp sa inveti ce si cum sa faci in noua formula. 

Deci ce fac atunci cand nu mai pot? Caut momentul acela inconfortabil. Cel pe care, cumva, l-am ratat. Si ma intorc la el. Imi impun sa ma intorc la el.
Nu vreau sa-i dau jos din balansoar, ca sa reinvat sa ma dau singura, nu vreau sa-mi cumpar unul nou, numai pentru mine. Vreau sa ma intorc la momentul in care ceva n-a mai mers bine, si sa vad cum pot face sa ne leganam linistiti, cu totii :).

15 comentarii:

  1. Minunata comparatia cu balansoarul!

    RăspundețiȘtergere
  2. Uau... fara cuvinte! Iti multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  3. chiar asa! Si mereu ma intreb de ce lumea da cu ignore la acest inconfortabil, il neaga si-l arunca, in loc sa-l ia ca pe o provocare, sa-l dezlege. Serviciul poate fi o provocare, distarctia e si ea, si merita sa aiba parte de o provocare, dar copilul? Copilul nu merita sa fie o provocare, una continuua, frumoasa, in care te redescoperi pe tine si pe cel iubit sub o forma noua, imbunatatita, cu adevarat o provocare nebuna si dulce. si chiar chiar asa, accepti provocarea si la final iese o minunatie si te intrebi: "chiar vroiam s-o ingrop, s-o neg? Asta? Nu eu, spune-mi ca nu eu am vrut sa stric minunatia!"

    RăspundețiȘtergere
  4. Maria
    din pacate, in jurul meu, nu, copilul nu prea merita :(. ce merita e o educatie care sa-l invete sa nu te deranjeze prea tare, doar ai o viata si trebuie s-o traiesti, nu? :(

    si sa stii ca exact aceleasi cuvinte imi vin si mie cateodata, cum naiba, eu ma gandeam sa stric copilul asta? norocul meu ca imi vin...

    RăspundețiȘtergere
  5. asta cu 'sa nu deranjeze prea tare' e story of my life. fiind unicul copil, ai mei au fost asa oripilati de pericolul rasfatului si sa nu cumva sa ies prea plina de mine incat au dat in extrema cealalta pana m-au facut sa ma simt in plus... acuma sper doar sa nu duc mai departe mostenirea... oare ce e mai grav: un om plin de el sau un om prea...gol de el? :D cand echilibrul e de negasit, bineinteles.

    RăspundețiȘtergere
  6. Exact, Diana! Instinctul de mama care s-a impartit in doua neinjumatatindu-se nu e cel care cere "me time-uri" prelungi ci cel care neconditionat si nelimitat e acolo. Instinctul de mama nealterata. Care de cele mai mult ori zace sub un morman de norme si regulamente si conduite.
    Minunata lectura, insoritoare! >:D<

    RăspundețiȘtergere
  7. iti multumesc pentru articol, a venit intr-o perioada cand ma simt coplesita si simt ca cedez. Esti o comoara, iar eu trebuie sa ma intorc in locul unde ceva nu a mers bine, pentru ca am un copil tare bun si simt ca am gresit fata de el intr-un moment greu (pentru copil). Te pup

    RăspundețiȘtergere
  8. Oho, Diano, ce m-ai uns pe suflet!!!!
    Si eu care credeam ca am o problema serioasa. Eu nu ma pot relaxa fara prunci. Imi e gandul mereu la ei. Acum, Edy, la 7 ani, nu vrea sa ne insoteasca peste tot si parca ma simt cumva trista. Apoi imi zic ca de simte el asa, e ok si e fericit.

    RăspundețiȘtergere
  9. Ce frumos ai scris :) Da, eu mai fug la cate un magazin SH "cand nu mai pot" ... :D Dar de-acum o sa ma gandesc si la o alta varianta decat asta cu fugitul. Merci.

    RăspundețiȘtergere
  10. eu simt sa fug atunci cand nu mai pot.si daca simt sa fug insemna ca-s jos de tot si ca in nici un caz nu mai ramane energie pt a accepta provocarea...
    m-ai rascolit...

    RăspundețiȘtergere
  11. Ai dreptate. Eu m-am intors de doua ori in loc si am dat cu capul de toti peretii pana am dres la loc "iesirea din echilibru".

    RăspundețiȘtergere
  12. Mi-a placut mult. Demult "te-am judecat de rau", acum "te judec de bine". De fapt cred ca esti una dintre persoanele cu care daca as discuta, chiar si in contradictoriu, as iesi in castig:P Si poate ca si tu:)

    RăspundețiȘtergere
  13. Iglita
    Ce ciudat. adica ma asteptam cumva mai tare la cei cu mai multi copii. Imi pare rau...

    Moni
    Cati te-ar contrazice... Eu nici nu indraznesc sa scriu asa ceva :D

    Zoozie,
    Ai reusit? Ati trecut peste?

    Lili,
    De fapt, m-a lovit scrsiul despre asta pentru ca mi-a fost propus ca, de ziua mea, sa primesc 3 zile singura. O noapte intreaga m-am gandit cum naiba m as simti eu 3 zile fara copil, numai cu prietene. Cum m-as culca seara stiind ca copilul meu nu adoarme pe umarul mamei lui la 200km departare? Si ce dumnezeu as face eu? La ce m-as intoarce seara? Brr, a fost rascolitor!

    Iuli
    sa-mi spui daca ‚a functionat’

    Dana,
    stiu ce zici. Ideal ar fi sa nu ajungi atat de departe. Ma rog, pt mine asa e. Daca e trec de punctul ala in care puteam vedea in urma, e muuult mai greu dupa. Muult.

    Ceska,
    ma bucur mult ca si la voi ‚functioneaza’ :)

    Mihaela,
    Ce facusem? :D Unde, cand, spune tot :)

    RăspundețiȘtergere
  14. tnx, diana...gasesti intodeanuna cuvintele care sa transmita intr-un mod "dianesc" mesajele.
    balansoar...o sa incerc sa aplic ideea...si eu sunt o persoana care incearca sa fuga atunci cand ajunge la zero (sau chiar sub zero uneori).

    Craciun Fericit!

    RăspundețiȘtergere

Primesc cu drag orice comentarii, mai putin spam. Incerc sa raspund cat de repede.
Comentariile la posturile mai vechi de 14 zile sunt moderate si vor aparea pe blog cu o usoara intarziere.