vineri, 25 martie 2011

O, dulce izolare

Mi-am dat seama, acum ceva mai mult timp, sa tot fie mai bine de-un an, ca traiesc într-o dulce izolare.

Vrand-nevrand, intr-o zona nu tocmai accesibila, deci cu nu prea multi vizitatori.
Relatii de care n-am tinut - evaporate usor, prieteni de suflet - la mare departare.
Lucru acasa, departe de sefi si colegi impusi.
Iesiri in locurile pe care le alegem noi, la momentele alese de noi.
Intalniri rare cu oameni la fel de rari si dragi si buni.

O familie auto-suficienta (sunt sigura ca exista vreun termen consacrat pentru asta in romana da' eu nu-l stiu).
Si imi si ne e bine. Am avea nevoie de mai multi oameni faini si, cum bine spunea o prietena draga, sa muncim mai mult pentru a face aceste intalniri posibile. Dar cam atat.



Azi am iesit. Din zona noastra de confort, incercand altceva. Altfel de iesiri, altfel de oameni, alt mediu. Primul impuls a fost sa ma gandesc: ce-o fi fost in capul meu? Apoi mi-am dat seama ca e un moment bun pentru a nu uita ceea ce avem.


Nu voi vorbi despre zecile de copii chinuiti, despre parintii cool care o fac, despre parintii amarati care o fac, despre parintii oricum care o fac si nici despre copiii mai mari care o fac, cu copiii mai mici, pentru ca asta e normalul lor. Dar nu pot sa nu ma mir de proportia covarsitoare a celor care o fac. Cei care isi abuzeaza copiii in cele mai crunte feluri si mereu umilindu-i. Caci ce poate fi mai peiculos decat un om cu incredere si stima de sine?



Pe cat de bine mi-a facut o zi superba petrecuta in aer liber, pe atat de rau mi-au facut restul.
Oricum te-ai uita, oricat ai incerca sa nu vezi, sunt acolo si se intampla. Si iti raman mereu in minte.


Si ca tabloul sa fie complet, in seara asta cu acces la TV, la insistentele celor din jur, a ramas deschis pe Romanii au talent. Mi-a fost rusine de rusinea lor. Nu a celor care participau, ci a celor care au facut preselectia si au acceptat anumiti 'concurenti' numai pentru penibil si pentru circ. Mi-a facut fizic rau, asa ca acum stau pe blog, numai sa nu mai vad.




De-abia astept sa ma intorc la casa mea izolata, in orasul ala mare care te face si mai izolat, departe de orice vrei sa stai departe. Si de ce vrei sa ai aproape, dar deja pretul platit e mai mult decat corect. Sau nu. Dar in momentul asta da.

3 comentarii:

  1. Oh, Diana cate regasesc din povestea ta si in viata mea! Eu am incercat sa ma imunizez si sa merg in parc de dragul copiilor. Desi pe mine ma afecteaza mult ceea ce vad in jur, nu am dreptul sa imi izolez pruncii intr-un apartament de bloc. Ei nu realizeaza ce se intampla in jur sau poate ca mai degraba nu ii intereseaza. Ei vor sa alerge, sa se tavaleasca pe jos (spre disperarea unor parinti), sa se joace cu praf, frunze, bete pietre si eu nu am dreptul sa le iau asta.
    Adevarul e ca sunt tare fericita cand vad alti parinti cum ma privesc (o mama inconstienta) si cate o bunica mai spune pruncilor "vaaai ridica-te ca te murdaresti!" Si daca ai sti ce fata fac cand il alaptez pe Iannis... :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Te inteleg perfect.Inca de vara trecuta ma opreau doamnele binevoitoare pe strada sa imi atraga atentia ca al meu copil nu e suficient de imbracat. Eu ma simt din alt film in oras.Dar eu credeam ca e strict din cauza mea caci inainte de nasterea lui Edi petreceam in munti fiecare moment liber (Doamne cat imi lipseste asta acum dar sper ca ma voi revansa la vara :D).Nu esti singura :D.

    RăspundețiȘtergere
  3. Idem! Idem!
    Si noi ne tavalim in parc, mangaiem toti cainii, mancam cu de-a-valma, unde vrea sa mergem (si e in limitele rezonabilului mergem)...daca vrea sa se puna in nisip...sepune in nisip...ba ma pun si eu...ne dem pe topogan...intram in castele...il car cu mei-tai-ul.. :)
    si se uita lumea ca la urs..
    si ce? so f...what?! nu le convine, sa nu se mai uite la noi.

    Pup!

    RăspundețiȘtergere

Primesc cu drag orice comentarii, mai putin spam. Incerc sa raspund cat de repede.
Comentariile la posturile mai vechi de 14 zile sunt moderate si vor aparea pe blog cu o usoara intarziere.