32 + 147 + 16 = ADD

În momentele în care prind televizorul deschis, îl mut pe AXN. Seriale medii sau peste, majoritatea la a doua sau a treia vizionare. La câteva zile mă enervez, e regulă. Părinţi care vin acasă si duc copiii la culcare, îi pupă de noapte bună, îi învelesc cu pătura, sting veioza şi se întorc la soţ/soţie/treburile lor foarte importante care fac subiectul serialului.

În Flash Forward, mama vine cu copilul la serviciul tatălui, tatăl ia fetiţa si o pupă apoi o lasă pe un scaun să astepte cât discută cu mama. În All Saints copilul şi bunica au accident de maşină, mama pupă copilul si îl lasă pe hol cu o asistentă fugind la bunică. În Medium, mama perfecta vine acasă, culca cele 3 copile şi iese în oraş cu o noua prietenă la un pahar. Tot ea le pune repede mâncarea de dimineaţă din care ele iau 3 guri si pleacă la şcoală.

Cireaşa de pe tort a fost All Saints, cu copilul cu accidentul. Care copil e pasat de la mamă la asistenta, de la asistentă la infirmier, de la infirmier la recepţioner. Care copil nu e băgat în seamă de nimeni şi e vesnic mustrat că vorbeşte când nu e cazul, se bâţâie pe scaun în loc să stea, dă jucării pe jos. Care copil, dupa toate aceste semnale (?!) e diagnosticat, evident, cu ADD. Attention Deficit Disorder, pentru cine nu cunoaşte. Care se tratează medicamentos cu o gramămadă de porcării periculoase şi pentru sănătatea unui adult.

Copilul meu e perfect. Evident, pentru că e al meu. Apoi pentru ca e crescut de mine, cioara, la fel de evident. Şi nu în ultimul rând e un copil linistit, pe treaba lui, extrem de concentrat în activităţile lui, inventiv, înţelegător (de multe ori mai mult decât un adult), iubitor.

32 de pagini de instrucţiuni pentru wrap mai târziu, 147 de poze photoshopate pentru wrap, 16 completare la slinguri, toate astea în 3 zile în care amândoi am fost răciţi, copilul meu e exemplu de ADD, ca la carte.

Răbdare zero, înţelegere zero, comunicare zero, hiperactivitate. Imposibilitatea de a se concentra pe ceva. Şi multe altele.

Nu, copilul nu are ADD, da, eu, mama, am abuzat incredibil de relaţia noastră.
Nu vreau să mă gândesc cam câte medicamente ar fi trebuit să bag în el să-şi 'revină', mai ales dacă aş fi căzut în capcana 'copilul are ceva'. Are, ce-i drept, dar are rezultatele acţiunilor mele şi nu defectele lui genetice. Vom rezolva cu timp, joacă, iubire şi multă bună-dispoziţie. Deja după jumătate de zi cu cele de mai sus 'rezultatele' sunt vizibil satisfăcătoare. Asta în limbaj de ADD, evident.

Despre mitul ADD: 1,2, 3

P.S. În tot timpul ăsta d nu era singur, a stat cu bunicii, la 1 minut de mine, am fost la el de fiecare dată când a cerut. Şi totuşi...