Cooperativa munca în zadar.

Să nu mai trimit în plic, am zis eu, neştiind ce mă aşteaptă. Dacă băiatul ăla tot nu înţelege că în plic şi sub 500 g e plic, nu colet, măcar să fie o cutie şi să nu ajungă slingurile sau instrucţiunile şifonate.

Aşa că am comandat cutii. Nu, cu autoformare nu înseamnă că se formează singure nici măcar că te ajută. Înseamnă că au nişte amărâte de dungi pe ele şi tu stai şi impachetezi până ţi se acreşte.

A doua zi reorganizez casa, adică am mut mobila astfel încât cele 100 de slinguri care nu mai intră în 3 cutii medii şi arătoase să stea undeva în 100 de cutii mai mici şi mai puţin arătoase care miros a carton. Formez deci 100 de cutii, bag 100 de slinguri înăuntru şi înjur că nu toţi sunt la fel de isteţi ca aia de la ikea şi că fiecare cutie se închide cu o sforţare.

O zi mai târziu, etichetez cele 100 de cutii şi mai înjur o dată că va trebui să le deschizi când bag factura. Mă rog ca imprimanta să moara mai des.

După câteva zile descoper că, graţie dependeţei şi frigului de afară, pe ici pe colo prin depozitul de la fabrică se mai fumează înăuntru. Desfac, deci, suta de cutii şi îmi înjur nasul de fumător care nu mai e sensibil la fum şi care m-a lăsat să le împachetez prima oară.

Scot rebuturile şi închid iar cutiile, cu sforţarea cu pricina şi înjurăturile aferente celor care au făcut/copiat designul cutiilor.

Aş zice că sunt gata. Ha!

Realizez în ultima zi că e imposibil să merg la târg cu slingurile în cutii pentru că nu am loc să le depozitezi. Mă văd urcând treptele de la intrarea în polivalentă, coborându-le pe cele de la sala B, urcându-le iar, coborându-le pe cele de la intrare şi întorcându-mă la maşină pentru tura 2. Şi 3. Şi 4. Deci nu.

Desfac iar cutiile şi mut slingurile în ceva uşor de transportat. Cutiile ălea mai mari adică. Primele...

Şi mă întreb ce mai descoper mâine, uitându-mă la maldărul de cutii goale din sufragerie, dormitorul fiind plin de jumătăţi de femei plastice, cu picior şi fără, şi alte mici atenţii aferente târgului.

Să muncim, zic!