Poveşti în sling

Astăzi s-a trezit din somnul de prânz şi s-a dus tacticos în sufragerie unde şi-a scos lego-urile şi s-a pus la meşterit un garaj. Cu două butoaie de apa suspendate, să aiba mecanicii unde să se spele pe mâini. Ulterior s-a razgandit şi le-a adus doua chiuvete. L-am rugat sa ma lase să fac poze atelierului dar a fost de neînduplecat: mecanicilor nu le place sa le facă lumea poze la service.

Era foarte concentrat pe treburile din service, se tot învârtea semiadormit printre lego-urile ălea şi nu ştiu cum a făcut dar a calcat pe unu din ele. Atât de rau încât a început să-i curgă sânge din talpă. Nu va spun cât am îmbatrânit la prima lui picatură de sânge vărsată în service, sau cât de supărat era el că s-a rupt muşchiuleţul (?), cert e că după un drum la baie şi o sesiune de vreo jumătate de oră de relaxare pe canapea îi era teama să mai calce pe piciorul cu pricina.

Şi mă gândeam la Kristina şi la povestea ei din spital. Şi la Noe cu Bia mica bolnavioară, făcută pachet în pouch. Şi la d al meu astăzi, lipit de mine în mei-tai sau de husband în pouch.

Ştiu, puteam să nu ieşim deloc şi nu era nici o nenorocire. Dar mă bucur atât de mult că decizia de a călca dinnou pe piciorul accidentat a fost luată de el când lucrurile din jur au fost mult prea interesante pentru a mai sta în braţe, că eu am reuşit să îi ofer condiţiile optime, iar decizia i-a aparţinut lui. Poate pare un lucru prea mic să fie gândit cu aşa seriozitate dar, dupa mine, nu e. E un lucru ca oricare altul, iar cel ce ia deciziile în privinţa lui d ar trebui să fie doar el însuşi.