sâmbătă, 11 iunie 2011

4,5

Simt ca trebuie sa scriu despre asta, insa imi e cumva peste mana. Stiu ca multe mamici care imi citesc blogul vor sa auda o poveste cu intarcare naturala. Si mai stiu ca eu o am. Insa nu e deloc asa cum m-as fi asteptat. Nu reusesc sa vad nimic spectaculos, nimic deosebit, nimic extraordinar. E pur si simplu ce urma sa se intample, n-am facut nimic in afara de a merge mai departe, pe acelasi drum.

Acum mult mult timp simteam nevoia sa spun. Simteam nevoia sa discut, sa imi gasesc confirmari pentru ceea ce simteam. Poate si pentru ca abia ma descopeream, ma simteam singura si nu asa sigura pe mine. Aveam cumva nevoia de validari.

Acum nu o mai am. Am stiut, de cativa ani, ca asa se va intampla. Am trecut, mai intai mai greu, apoi din ce in ce mai usor, peste toate 'hopurile'. Cele in care intr-un fel ciudat trebuie sa te justifici cand alaptezi copilul la 6 luni, la 1 an sau la 2. Partea buna e ca dupa 2 ani nu prea te mai intreaba nimeni :D. Iar la 4 va asigur ca nimeni nu-si mai inchipuie ca "ditamai baiatu' " suge. Deci lucrurile sunt si mai usoare, relatia e si mai intima, nu ai de raspuns nimanui, nu trebuie sa te justifici, poti lasa linistit lucrurile sa mearga. Singure.

Deci da, pe la 4 ani si 5 luni (n-as fi crezut niciodata ca n-o sa stiu ziua exacta in care d a supt ultima oara) d a decis ca nu mai are nevoie de ţiţi. La cateva zile de la ultima 'intamplare' m-a intrebat:
Tu trebuie sa bei lapte ca sa faci laptic?
Nu, i-am spus, si i-am explicat extrem de scurt, pentru ca stiam ca stie raspunsul. Fac laptic numai daca tu ai nevoie.
Eu nu mai nevoie, mi-a raspuns, s-a intors cu fata in sus si s-a culcat.

Normal ca nu s-a intamplat totul intr-o zi. Trecusera luni bune de cand ne 'intalneam' la cateva zile si nici atunci. Insa oricat de rar ar fi supt, mereu imi spunea ca ţiţi e cea mai buna, ca e ca ciocolata :D, ca el o sa pape ţiţi si cand o sa fie mare ca tati :). Si era clar ca orice as fi spus eu ca sa 'il ajut' nu ar fi facut decat sa-l intoarca din drum.

Si atunci am mers, amandoi, mai departe. Pana mai ieri a adormit cu ele, pe ele, le-a mirosit, le-a mangaiat, le-a spus povesti. De acum, nici atat.

Mergem in continuare si mai departe. Lin. Si impreuna. Doar un pic altfel.

19 comentarii:

  1. Felicitari doamna! Frumoasa poveste :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Evident ca am inceput sa bocesc. Cred ca o sa printez postarea asta s-o citeasca si ai mei si socrii care ma intreaba cam la o saptamana cand intarc copilul... Felicitari pentru sfarsitul asta perfect si pentru inceputurile care va asteapta in continuare. Pupici :)

    RăspundețiȘtergere
  3. iata scriitura gustului meu, scurta, clara, fara sentimentalisme inutile, sincera si foarte frumoasa, bravo!

    RăspundețiȘtergere
  4. Frumoasa poveste si extrem de utila pentru mine. Nici nu indraznesc sa-mi doresc ceva asemanator... parca ar fi prea frumos... dar... cine stie?!

    RăspundețiȘtergere
  5. ce frumosi va am in minte!!!

    RăspundețiȘtergere
  6. Mi-ai alinat sufletul!
    Sunteti prea frumosi!

    RăspundețiȘtergere
  7. Ce frumos, Diana! Si "fapta", si "scriitura"! :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Cu cât drag v-am citit! De fapt pe blog v-am recitit :)

    Mă încurajează mult o observaţie, aceea că după 2 ani nu te mai întreaba nimeni nimic :)) Ce fain!

    RăspundețiȘtergere
  9. Povestea ta m-a facut sa te indragesc si sa te respect si mai mult. Felicitari! Sunteti frumosi.Lili

    RăspundețiȘtergere
  10. M-a uns la suflet. Am citit-o o data, de 2 ori, de 3 ori. I-am citit-o dragului de sot, sora-mii, mamei. Minunat!

    RăspundețiȘtergere
  11. Alexandra Preda14 iunie 2011 la 16:03

    Multumesc... pentru un mesaj venit intr-un moment greu...

    RăspundețiȘtergere
  12. Stefania Cristina14 iunie 2011 la 18:25

    Foarte emotionant! Eu sunt abia la 1 an de alaptare, dar sper sa tina cat mai mult. Iar ceea ce ai decris tu e minunat. Parca va si vad.
    Ca o paralela la ceea ce ai spus, vecina mea, o doamna respectabila, mi-a zis ca sotul ei a fost alaptat pana la 7 ani.

    RăspundețiȘtergere
  13. foooaaarte dragut. noi suntem abia la inceput. avem doar 4 luni de papat titi. din cate stiu eu intarcarea naturala poate avea loc intre 2 si 7 ani. depinde doar de copil. se intampla cand corpul copilului are imunitatea atat de dezvoltata, sa zicem, incat nu mai are nevoie de anticorpii si toate bunataturile din lapticul nostru.

    RăspundețiȘtergere
  14. Eu am alaptat pana la 9 luni si jumatate ..... apoi lapticul a inceput sa nu mai fie indeajuns, pana la 10 luni jumatate cand nu a mai fost deloc. Am suferit, pentru ca am crezut mereu ca eu voi fi cea care va renunta sau chiar fetita, si totusi nu a fost asa. Felicitari! chiar daca acum sunt si mai trista si chiar plang :(

    RăspundețiȘtergere
  15. Am varsat si eu cateva lacrimi, cu folos spun eu, pentru ca m-ai incurajat sa nu renunt. Desi uneori nu e usor alaptatul in tandem, incurajarea ca dupa 2 ani nu te mai intreaba nimeni mi-a dat speranta. Mai avem un pic si facem 2 ani si tare imi doresc ca A al meu sa renunte el singur, desi greu imi va fi atunci.

    RăspundețiȘtergere
  16. Uau! Atita pot sa zic..stiu ca eu te-am intrebat despre intarcarea naturala, dar nu ma asteptam la raspunsul asta, de fapt nu ma asteptam sa-i fi dat atit de mult...Si nici ca intarcarea...sa fie atit de verbala! :) Eu ma tot gindesc ca o sa vina o zi in care Ozzy nu o sa mai vrea sa suga, pur si simplu, sa isi piarda interesul, asa cum am auzit ca li s-a intimplat altor copii. Dar dupa cum se prezinta lucrurile, acea zi pare destul de indepartata. Asta inseamna ca pina la ea, nu exista intarcare naturala? Of...

    RăspundețiȘtergere
  17. Dragelor, va multumesc pentru comentarii. Nu stiu, ma gandeam zilele trecute ca poate ar fi trebuit sa povestesc mai mult. Si de partile incredibile, si de momentele mai grele, de cum am crescut, cum a fost... Poate mai mult si despre intarcarea propriu-zisa, despre ultimele luni...

    Adevarul e ca, in momentul asta, nu pot. Descopar cu totul alte lucruri, sunt pe un teren inca nou, amandoi suntem, de fapt. E incredibil cum fiecare sfarsit vine cu un inceput si cum invatam iar chestii impreuna, dar in alt fel. Probabil dupa ce ma voi obisnui in noua 'formula' ma voi simti mai bine sa vorbesc despre cum a fost.

    Dupa cum spuneam, acum mergem mai departe. Dar promit ca, odata, o sa povestesc mai mult.

    RăspundețiȘtergere
  18. Oh, Diana, mi-au dat lacrimile... Si m-a fulgerat un gand, ca si ratusca mea o sa se intarce candva..si mi s-a strans inima. Dar nu ma gandesc la asta acum, mai avem drum luuung pana acolo(avem 10luni jumate).
    Si, da, o intarcare mai naturala nu stiu daca e posibila. Imi aduc aminte de povestile verisoarelor mele mai mari, care de pe la 1an incepeau sa puna diverse chestii pe san, ca sa-l respinga bebele. Doamne, ce cruzime...
    Tare imi esti draga, tu alaturi de alte fete minunate(khrisu,adreina, sabina, christa, etc) si sunt o norocoasa ca v-am intalnit!!(asta ca un raspuns ca cealalta postare a ta)

    RăspundețiȘtergere

Primesc cu drag orice comentarii, mai putin spam. Incerc sa raspund cat de repede.
Comentariile la posturile mai vechi de 14 zile sunt moderate si vor aparea pe blog cu o usoara intarziere.