Babywearing Art

Sub acelaşi nume, babywearing art, am descoperit-o pe Jean Charlot pe un blog pe care îl citesc când mai prind timp. Si mi-a placut la nebunie. Eram sigura ca e o tipa de-o vârstă cu mine însă nici pe departe, e născută cu aproape 100 de ani mai devreme :) Însă desenele ei sunt superbe, multe cu copii purtaţi.

















Apoi am descoperit şi unele picturi de la 1600 şi un pic.
Sebastian Vrancx, scena de razboi, foto de aici.




Şi, din aceeaşi perioadă, The Queen Mary Psalter, foto: British Library


The Flight into Egypt, Andrea Ansaldo, 1620



Giotto di Bondone, Cappella Scrovegni (Arena Chapel), Padua



Recunosc cinstit ca pe asta nu mai stiu de unde am salvat-o :), iar de următoarea iar nu ştiu foarte multe, însă mi-au plăcut amândouă.





Ultima e de la 1400 şi ceva, Getoufte heiden, Spiezer Schilling


Şi vin şi întreb: cât de natural era văzut să îţi ţii copilul aproape? Cât de mulţi copii erau purtaţi în eşarfe din moment ce apar în picturi complet 'integraţi în peisaj'? Oare pe părinţii ăia îi întreba lumea pe stradă dacă stă bine copilul acolo? Oare erau mustraţi că îi răsfaţă?

De ce e atât de împământenit căruciorul în cultura modernă? Instrăinarea copilului de părinţi încă din prima clipă de viaţă şi educarea acestora (a părinţilor) în acelaşi spirit pe viitor? Ce ne opreşte să ne iubim copiii cu toată forţa noastră?

Cum să fii o mama (mai) cool (decât Beyonce)

Nu mă omor după parodii însă asta chiar e reuşită. Iar Beyonce, după mine, dansează răăăau de tot :)

Primul forum de babywearing din România

Adică cel de la sling.ro, pe care îl puteţi accesa direct de pe site sau aici.

Am avut multe mămici cu care am schimbat o gramadă de mailuri, mi-au povestit din experienţele lor, am schimbat, dacă a fost nevoie, tipul de eşarfă (de obicei de la mei-tai la sling, câteodată şi invers), am pus lumea la cale şi am visat purtatul copiilor ajungând ceva cel puţin la fel de comun ca şi cărucioarele.

Am avut insa si suficiente mămici care au avut nevoie de mai mult decât un set de instructiuni / filmulete de pe net (apropo, unele foarte proaste). Care aveau nevoie cel mai mult de o confirmare. Că fac bine că îşi poartă copiii şi că îi poartă în siguranţă. Aşa că asta e ceea ce îmi doresc eu să rezolv cu forumul. Să puteţi cere un sfat, dacă aveţi nevoie, sau să puteţi oferi unul din proprie experienţă.

Mâine-poimâine, sling.ro face un an. Un an în care câteva sute de mămici şi-au purtat copiii. Sunt sigură că multe dintre ele pot oferi informaţii foarte preţioase în primul rând fiindcă vin din propria experienţă. Când aveţi timp şi chef, vă aştept acolo. Numai fiţi indulgente, ştiţi că eu sunt şi mamă şi tată şi pentru site, şi pentru blog şi, mai nou, şi pentru forum. Şi în primul rând pentru d. :)

Să ne fie de bine!


P.S. Blogul acesta va merge în paralel cu cel de pe site până mă dezmeticesc şi reuşesc să copiez tot acolo. Asta va dura cu siguranţă ceva...

Inceputul II

Partea a II-a. Tatonari

In caz ca va intrebati, nu, in carucior nu e echivalent cu aproape. E mai degraba similar cu singur in mijlocul padurii :)

Asa ca am inceput sa caut alternative la carucior. Marsupii. Sunat toate cunostintele, cautat pe net, probat zeci. Dar pe cuvant ca nu-i placeau. Statea atarnat acolo si se simtea izolat. Si am spus stop marsupiilor in ziua in care, dupa ce l-am purtat asa doua ore, am dat pampersul jos si avea mititelul urme de la toate cutele posibile :((

Inapoi in brate. Aproape. Cald. Miros de mama/ tata/ bunica. Iam-iam :)

Ei, intr-o zi am dat de un subiect (pe un forum, evident :D) unde se vorbea despre wrap. Mi s-a parut ceva atat de simplu, de evident, de stupid de simplu, de parca mi-era si rusine ca nu m-am gandit singura dinainte. Nu, nu am gasit de cumparat, dar am improvizat rapid unul. Nu am sa uit fatuca lui...pentr el nu era NICI O DIFERENTA. El era in brate la mama. Punct. Dar eu nu, nu ajunsesen inca sa am deplina incredere in el, sa il ascult doar pe el si sa imi dau libertatea sa ascult ceea ce simt. Si toate acele remarci din jur despre cat de stramb/cocosat/chinuit sta bietul copil si-au pus amprenta undeva in capul meu. Privind acum in urma imi dau seama ca nu-l tineam foarte bine, adica el statea super comod dar eu nu tocmai.

Wrapul era unul facut de mine, materialul nu era cel mai bun, imi era teama sa nu il stranga, sa nu ii faca ceva, eu nu ma simteam foarte comod asa ca..am renuntat. Si l-am purtat pe micutul-nu-as-mic in brate cat a dorit inimioara lui (si are o inimioara foarte mare :) ).

La un an dupa experienta esuata cu wrapul am dat de o poza cu un pouch. Vazusem de mult slinguri cu inel dar mi se parea prea complicata treaba cu reglatul inelelor. Dar la pouch am ramas blocata. Nu se poate sa nu pot purta copilul asa. E si mai stupid de simplu decat la wrap :)). Asa ca am pus mana si mi-am facut. Si ca sa nu repet experienta nefericita cu wrapul, mi-am facut vreo 3, asa..din prima. Materiale diferite, texturi diferite, trebuie sa gasesc varianta optima! Si..surpriza. Toate erau perfecte. D a fost incredibil de incantat, mi-a explicat clar ca e un soricel care chitaie cand il pun in pouch, si cum avea chef de luat in brate incepea sa chitaie :).

A fost o descoperire revolutionara :) pentru amandoi. Si, evident, pentru toate prietenele mele proaspete mamici :).

Inceputul I

Partea I. despre dmic.

Era mic. Doamne cat era de mic. Statea ca un puiut, facut ghemotoc, exact ca in garsoniera :). Manca, dormea si, cateodata, ne privea. Si zambea. Zambea mult. Si in somn zambea non stop, facea zeci de fatuce, toate fericite.

Si cauta sanul ca o cartita mica, cu ochisorii inchisi si cu gurita deschisa. Si tot ce isi dorea de la noi era sa fim acolo. Sa stea cu nasul langa san chiar si cand doarme, sa ne auda inimile, sa ne auda vorbind si respirand langa el. Si asculta..doamne, asculta orice. Era asa o relaxare pentru el sa il tii in brate si sa ii vorbesti. Orice. Oricat. Cat mai mult.

Si ii mai placea mult sa il plimbam. Sa adoarma in bratele mele in timp ce eu mergeam dintr-o camera in alta. Si mereu ma lua prin surprindere caci intra asa intr-o stare de relaxare cand il plimbam si ii vorbeam ca adormea instantaneu.

Si nu mai era asa de mic. Caci crestea cu aproape doua kilograme in fiecare luna. Si desi parea mult mai mare, el era tot puiul meu mic, mic mic, sufletelul acela drag care nu isi dorea decat sa ne aiba aproape.