Colecţie nouă, preţuri noi, frământări de mamă care lucrează acasă.

Citind postul Oliviei despre DM am decis să scriu un pic despre mărirea preţurilor pentru colecţia noua şi despre cum am ajuns la asta. Postul a ieşit mai mult decât un pic, e de fapt foarte lung, aşa că dacă vreţi să îl citiţi cap-coadă, luaţi-vă un pic de timp pentru asta.




Când am început 'biznisul', am făcut-o pentru că era (şi este) ceva în care credeam (şi încă o fac). Şi anume că orice mamă ar trebui să ştie cât de bine este să îţi ţii puiul aproape şi că există şi metode prin care poţi face asta, care să fie mai mult decât convenabile atât pentru mama cât şi pentru copil. Şi, evident, partea financiară nu ar trebui să fie un impediment.

1. Preţuri şi costuri

Aşa că, înainte de toate, când am calculat primul preţ pentru slingurile mele, m-am gândit la cât aş fi dispusă eu să plătesc pentru ceva destul de nou şi destul de simplu. Am calculat costurile primare şi am decis preţul care a rămas neschimbat până acum.

Suntem obişnuiţi să găsim pe toate drumurile lucruri ieftine şi foarte ieftine. Chinezisme, pe numele lor de scenă. Şi cumva plecăm de la premisa că se poate şi mai ieftin. Nu calitatea e cea care mă îngrijorează; asta, de cele mai multe ori, se vede cu ochiul liber. Ci faptul că pe acel produs, pe care în loc să îl cumperi dintr-un magazin la 100 lei, îl poţi înlocui cu un produs din Europa, să zicem, la 5 lei. Sau mai puţin. Şi încă o data, nu de calitate vorbesc. Care nu e neapărat de 10 ori mai proastă. Ci de munca pe care oamenii care fac efectiv respectivul produs o depun, şi de banii pe care îi primesc pentru asta.


2. Fair trade

La noi, conceptul de Fair-trade e puţin cunoscut. E vorba de a plăti corect munca unui om. Daca în Canada, venitul mediu, pe an, (calculat aproximativ de mine :)) e in jur de 55.000$, în România e cca 5400$, în China cca 2500$, iar într-o ţară a lumii a treia e de circa 72$. Pe an, da? (cifrele sunt orientative şi aproximative)

Ce înseamnă Fair-trade de fapt? Foarte pe scurt, este vorba (şi) de un preţ minim platit pe o anumită muncă, în orice zona a lumii ar fi ea făcută. Cum ar veni, e ok să produci păpusă Maricica cu 100 de lei în Canada sau cu 10 lei în România. Dar nu e ok să o faci în Ghana pe 0,001 lei.

Ca producător, ai această alegere: să produci cinstit sau nu. Dar ai aceasta alegere şi ca [] cumpărător. Poţi alege să nu încurajezi munca la negru, sau plătita necorespunzător. Şi dacă, în anumite cazuri, e evident când se întâmplă asta (şi calitatea e de multe ori un indiciu), în altele nu e.

3. Boicotul Nestle

Unul din motivele boicotului Nestle (pentru care mi-am luat tone de roşii că agresez consumatorii de lapte praf în loc să încurajez alaptarea) este faptul că nu îi interesează de unde provine marfa lor.( Mai multe posturi scrise excelent şi documentate până în pânzele albe, plus răspunsuri de la Nestle, găsiţi aici. Annie a fost foarte drăguţă şi mi-a permis să le traduc şi în română. Ştiţi voi, când oi avea timp...)

Mai exact, Nestle este unul din cei mai mari cumpărători de cacao, la nivel mondial. Şi tot Nestle, laolaltă cu ceilalţi importatori de cacao, a fost atenţionat că în multe din fermele de cacao, în special în cele din ţările subdezvoltate (majoritatea, adică), copiii sunt obligaţi să lucreze. Ok, vă las un pic să vă imaginaţi asta. Nu, nu copiii ăia simpatici care sar să o ajute pe mami când lucrează prin grădină. Nu, ăia care sunt treziţi şi trimişi la muncă. Şi care muncesc cot la cot cu cei mari. Sclavagism, cum ar veni. Copii.

Ca uriaş cumpărător de cacao, poţi schimba ceva. Poţi cere certificări prin care să te asiguri că nu a fost chinuit nici un copil pentru cerealele tale pline de zahăr , sare şi, evident, cacao. Sau, poţi să nu. Ceea ce se şi întâmplă.


Back to me

Unde încap eu în toată povestea asta? Păi în primul rând am făcut greşeala de la punctul unu. M-am lăsat păcălită de diferenţele de preţuri pe care le-am văzut, crezând că un preţ mai mare implică automat un profit mai mare. Nu e aşa. Şi încercând să am preţuri cât mai decente, mi-am evaluat timpul şi munca mai prost decât aş fi făcut-o pentru oricine altcineva.


Apoi am făcut-o pe cea de la doi.
Am uitat un om care merită şi el plătit pentru munca lui. Nu în termen de profit al afacerii, nu omul care conduce afacerea, care se gândeşte la dezvoltarea ei, ci omul ăla care aleargă de n ori pe lună la fabrică, care caută materiale, care taie, coase, calcă, împachetează, scrie plicuri, răspunde la mailuri. Am uitat să plătesc timpul ăla pe care îl fur copilului meu şi pe cel pe care i-l înjumătăţesc, participând doar cu jumătate de măsură la jocurile lui.


Evident, a urmat cea de la punctul 3. Asta măcar a fost din necesitate. Adică nu am putut porni la drum cu totul pe gustul meu, a fost nevoie de ţesături cumpărate 'de-a gata'. Dar am rezolvat-o şi pe asta.

Şi am spus stop. De acum mă gândesc şi la mine. La timpul meu, la cel al copilul meu.

Şi este un sfat pentru toate mamele care decid să lucreze acasă. Nu vă subestimaţi munca. Nu e cazul nici să vă supraapreciaţi, încercaţi însă să fiţi corecte. Mai întâi cu voi. Daca faceţi ceva pentru voi şi pentru prieteni e una, dar atunci când lucraţi pe bani pe timpul copilului, preţuiţi-l la adevarata valoare.