marți, 20 ianuarie 2009

Lipsa afectiunii materne

Oricine a citit despre The Experiment a inteles cat de grava este lipsa afectiunii materne (Maternal Deprivation Syndrome) si ce consecinte oribile are. Pe viata.
Si nu e vorba doar de maimute. Aici puteti citi o lucrare ceva mai detaliata ce cuprinde, printre altele, si exemple cu orfelinatele din Romania comunista, cu copii care nu au primit afectiune niciodata, cu rata autismului in aceste cazuri si multe, multe lucruri triste.
Stiu ca nu e cineva care sa citeasca aceste articole si care sa le nege concluziile. Insa nu inteleg de ce lumea accepta doar extremele.
De ce oricine accepta ca lipsa totala a afectiunii materne e devastatoare pentru o viata, dar nu si ca lipsa partiala a afectiunii are consecinte nefaste. E ca si cum ai zice Lasa ca nu-l bat in cap, ii dau la fund!

Se vorbeste despre al patrulea trimestru de sarcina. Despre o perioada in afara uterului, in care copilul are nevoie sa se simta la fel de aproape de mama, sa poata face tranzitia catre lumea 'de afara'. Nu inteleg de ce e copilul trebuie invatat sa se descurce singur daca el iti cere ajutorul. De ce trebuie lasat sa planga daca asta e singura lui modalitate de a iti spune ca are nevoie de ceva. Nu inteleg de ce trebuie sa-l inveti jos daca el iti cere in brate. Aproape de tine, aproape de respiratia ta, aproape de inima ta, aproape de sufletul tau.

15 comentarii:

  1. adevarul e undeva la mijloc... nu poti sa spui despre o mama care isi lasa uneori copilul sa planga (si pe motiv) ca il priveaza de afectiune... sa fim seriosi! ma gandesc ca e un pic extremist. din momentul in care se naste, incepi sa il inveti cum sa se descurce singur, incetul cu incetul... altfel, doar te agati in continuare de cele noua luni de convietuire simbiotica...

    RăspundețiȘtergere
  2. Pai eu tocmai asta spun, ca nu e chiar la mijloc(adevarul). Ca lipsa de afectiune face rau. Proportional. O lipsa mai mare, un rau un mai mare, o lipsa mai mica, un rau mai mic. Dar tot rau.
    Ce nu ne omoara, da, ne face mai puternici. Dar sunt atatea moduri prin care poti deveni mai puternic, incat e pacat sa alegi calea cea mai dura. Mai ales pentru copilul tau.

    Iar ca mama, nu pot intelege in ruptul capului cum ii poti face un rau copilului tau, fie el si mic (raul), atat timp cat poti obtine (cel putin) acelasi rezultat, printr-un bine.

    Nu stiu de ce un om mare nu e lasat sa planga, i se ofera consolare chiar si de catre un necunoscut, insa un copi...ei..un copil...el tre' sa sa se obisnuiasca, ca doar viata-i cruda, cum altfel sa poata trece prin ea?
    Senin, fericit, iubit si sigur pe el.Ar fi o varinata...

    RăspundețiȘtergere
  3. uite iti dau tema de gandit: azi dimineata, fii-mea de trei ani mi-a zis ca vrea bluza cu buline. ok, i-am dat-o, dupa care mi-a cerut si pantalonii asortati, care sunt mai mult niste boxeri. cum sa ii dau pantaloni scurti, cand afara e iarna, si nici in casa nu e caldura de pe lume? i-am explicat frumos, cum sta treaba, si reactia ei a fost ditamai criza de urlete, ca pe ea nu o intereseaza, ca ea vrea pantalonii... urlete, plansete, lacrimi de crocodil, tot tacamul...
    astept solutia ta :)

    RăspundețiȘtergere
  4. :) eu cred in primul rand ca fiica ta e o dulcete de copil si ca, cel mai probabil, in momentul acela voia mai multa atentie din partea ta. caz in care eu as fi lasat orice faceam si as fi stat cu ea (stiu, e mai problematic cand e si un bb2 in jur). Daca doar voia sa stea imbracata subtire prin casa desi e frig, cu siguranta as fi lasat-o, urmand ca dupa un timp sa ii spun ca daca ii e un pic rece, i-am scos pantalonii 'aia' ca m-am gandit ca tin si de cald si se si potrivesc cu bulinele :P.
    La iesitul afara i-as fi spus ca daca e foarte frig afara e posibil sa raceasca, d stie deja povestea cu corpul care, daca ii e frig nu se mai poate apara bine de virusi si bacterii rele...
    Oricum, nici un raspuns nu e simplu,nu exista solutii minune, dar, cu multa bunavointa, se poate gasi ceva fara sa lasi puiul sa planga.

    RăspundețiȘtergere
  5. :)) puiul a plans cu lacrimi mari de crocodil, dupa care bineinteles ca s-a calmat... cica astea sunt crizele de 3 ani (care sunt mici pe langa alea de 4 ani, m-au asigurat niste prietene cu experienta)... si-a pus pantalonii pe care ii pregatisem eu, si a trecut la joaca ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat...

    asta mi-a dovedit ca cel mai destept cedeaza primul :)))
    stii, ai dreptate cu atentia, numai ca sunt de parere ca (virgula) cu cat le dai mai multa atentie cu atat vor cere mai mult. Acelasi principiu ca la alaptat. Iar viata mea se invarte, ok, numai in jurul ei, dar pana la un punct... mai am si eu o viata, un barbat langa mine, si se presupune ca trebuie sa fiu la fel de ancorata si in celelalte aspecte ale vietii mele, nu?
    oricum fata mea e maaare artista, si cand face show, cel mai rapid mod de a calma spiritele este de a o ignora... iar asta a fost un episod de show clasic :)))

    RăspundețiȘtergere
  6. Bodgdana, imi pare rau ca gandesti asa. Nu cred ca acea 'prea multa' atentie pe care ei o cer poate face cel mai mic rau. Cu cat se simt mai increzatori si mai iubiti, cu atat au o independenta mai mare si deci o nevoie mai mica de altii.
    Pentru mine, crizele cunoscute de la 2/3/4...n ani sunt doar neputinte ale parintilor in a face fata nevoilor copiilor, si sunt si mai periculoase cand sunt luate 'de bune', pe principiul 'lasa ca o sa treaca'. Pentru ca parintele nu mai incearca sa isi revizuiasca comportamentul ca..noh..oricum trece...problemele care duc la un astfel de comportament nefiind rezolvate, doar copilul resemnat.

    A, si sunt de acord cu 'ce e putin n-ajunge (si nu ajunge) si ce e mult strica', numai ca in cazul afectiunii, prea mult nu inseamna sa dai cand ti se cere. Inseamna sa dai atunci cand nu ti se mai cere, cand copilul isi doreste independenta si parintele nu i-o acorda (e prea mic sa...)

    RăspundețiȘtergere
  7. Diana, intru și eu în discuția asta, ca mamă care a practicat în principiu un AP moderat.
    Orice exagerare e greșită. Dacă vei copleși cu atenția ta copilul, mai ales cel sărit de 1 an jumate, el nu va știi ce să facă de unul singur, nu va știi să-și găsească activități atunci când se plictisește, nu va știi să fie independent.
    E bine să-și asculți instinctele - un bebeluș da, are nevoie de protecție multă, de prezența mamei, dar odată ridicat pe piciorușe natura însăși îi îndreaptă către mai multă independență.
    Și nici bebelușul nu pățește nimic dacă uneori mai este lăsat să și plângă. Pt că sunt copii care plâng mult (ca mijlocia mea), păt că pur și simplu simt nevoia să se exprime, iar tu nu poți face nimic ca să schimbi asta.
    Iar dacă mami arată că mai are și alte preocupări în afara copilului (bineînțeles că trebuie să aibă, casa trebuie și ea îngrijită, mami are nevoie și ea de timp pt nevoile ei șamd), e o bună lecție pt copil că fiecare individ are nevoie de propria independență și propriul lui spațiu.
    Totul constă în echilibru, dacă începi să citești teorii exagerate și încerci să le pui cu fervoare în practică, uitând de instincte, n-ai să câștigi nimic, poate doar un copil dezechilibrat emoțional.
    Părerea mea :)

    RăspundețiȘtergere
  8. alina, inteleg ca exista un plans de descarcare, inteleg ca sunt momente in care copilul are nevoie sa se elibereze de niste tensiuni, ca si adultul de altfel. Problema este ce faci atunci cand apare acest moment. Daca stai resemnata ca, noh, asta e, trebuie sa se descarce, nu mi se pare ok. Cred ca trebuie sa gasesti cauza frustrarilor, sa stai de vorba cu copilul (ok, nu chiar in momentul crizei, atunci nu poti decat sa il consolezi), sa afli problemele sale, sa ii arati ca il intelegi si sa incerci sa schimbi ceea ce dus la aceasta criza.
    Nu cred in plansul de refulare al copiilor sub un an, adica il vad ca pe o nereusita a parintelui de a comunica cu copilul. Bine, la orice varsta e o lipsa de comunicare.
    Cat despre AP, de multe ori e inteles gresit, pentru ca multi nu stiu exact la ce se refera.
    Nu zice nimeni sa stai in fundul copilului sa nu cada, sau daca cade sa-l ridici imediat (dau un ex aiurea), dar zice unii :)) ca daca atunci cand a cazut ti-a cerut ajutorul, pai nu te duci si-i zici: uite ce-ai facut, de ce alergi sau hai ca nu te-ai lovit, ii spui ca il intelegi, ca stii ca il doare, ii esti alaturi in suferinta lui si mai apoi, eventual, discutati impreuna despre faptul ca daca nu esti atent te poti lovi sau ca daca alergi pe unde ai varsat apa o sa cazi :))) (asta e 'din casa' :D)
    Casa eu nu o vad ca pe o preocupare in afara copilului, o vad integrata in viata lui. Daca lui ii explici ca atunci cand sunt numai jucarii pe jos, va puteti accidenta, plus ca nu mai aveti loc sa va jucati cu alte chestii, va intelege, in timp, de ce tu iti rapesti din timpul cu el pentru aface curat, de ex. Si pentru ca atunci cand ii e foame ar fi bine sa nu astepte, atunci tu vei disparea (sau nu, il iei cu tine) cu 30min inainte de masa in bucatarie.
    Cat despre timp pentru mama...eu una mi-l fac cand doarme el, sau cu activitati in care pot sa-l implic si pe el. (D are doi ani) Asta stiu ca e un subiect mai sensibil, ca fiecare are nevoie de timpul lui propriu, eu ma consider o norocoasa ca sunt mai putin pretentioasa si ca il pot imparti cu drag cu d.

    RăspundețiȘtergere
  9. Diana, eu sunt de acord cu principiile AP, și crede-mă că am citit mult pe tema asta, nu vorbesc din auzite. :)

    Dar fiecare copil e diferit și comunicarea cu ei este diferită.

    Dacă ai doi copii, unul sub 1 an și altul sub 3 (a fost cazul meu), și TREBUIE să faci și câte ceva prin casă (nu toți copiii dorm 12 ore noaptea și 3 ziua, ale mele s-au trezit până bine după 1 an de cel puțin 3-4 ori pe noapte!!!), e cam greu să te faci înțeles cu explicațiile (nu înseamnă că nu trebuie să le dai).

    Când un bebeluș plânge pt că a uitat de ce a început să plângă (deși nevoia i-a fost rezolvată între timp, dar el a rămas cu anxietatea, pt că având 2 copii, e imposibil să ai o promptitudine 100%, cât de mult ai vrea), poți să-i vorbești, să-l consolezi, șamd, dar dacă îl vei lua tot timpul în brațe vei ajunge la o mare disperare și o problemă acută cu timpul. Nu mai vorbesc de coloana ta vertebrală, la propriu (cât de grozav ar fi slingul, nu poți duce 2 copii deodată în brațe!)

    Când ai unul singur e mai simplu, știu, am trecut prin asta și prin frustrarea de a nu putea face la fel cu a doua cum făcusem cu prima.

    Cât privește timpul pt tine însăți, eu mă refeream la mers la WC, duș, mâncat, astea nu mai sunt pretenții, draga mea Diana, of, sunt necesități!
    Ori să mai fi și cu burta la gură și cu doi copii extrem de activi și demanding dpdv afectiv (prezența mamei), ia să vezi cum începi să te desparți de AP pe ici pe colo!

    Toate teoriile sunt frumoase, practica însă ne arată că în fiecare caz trebuie să le aplicăm altfel. :)

    RăspundețiȘtergere
  10. Diana, mi-a placut mult postarea ta si imi place abordarea!
    Insa pot sa inteleg si punctul de vedere al Alinei...
    Adevarul e ca fiecare dintre noi se cunoaste si isi cunoaste limitele, copilul, mediul...Influentele si factorii externi variaza...Dar sunt convinsa ca fiecare face tot ce poate pentru a-si creste bine, frumos si cu iubire puiul.

    RăspundețiȘtergere
  11. Alina, inteleg ca tu ai aproape trei :), si eu doar unul, inteleg ca sunt niste situatii in plus pe care eu le pot doar banui, dar tu le traiesti, si mai inteleg ca fiecare avem stilul nostru de a fi, de a comunica, capacitatea noastra de a empatiza. Si ca toate se pot imbunatati intr-un anume ritm, diferit de la o persoana la alta. Si mai stiu ca e ciudat sa accepti 'sfaturi' ( e mult spus) de la o persoana...'de rang mai mic' :))) (nush cum sa zic, de la trei copii la unu, de la un copil la fara copii...). Si crede-ma ca vorbesc foarte sincer, nu zic nimic 'de sus', chiar inteleg toate astea.

    Dar nu inteleg cum consolezi copilul sub un an, daca nu il iei in brate. Pune, domn'le, copilul in sling :))) si cara-l cu tine peste tot, pana nu mai are nevoie de tine, are lucruri mai importante de facut :D

    Si inca una: nu toate teoriile sunt frumoase, ba chiar am citit cateva horror despre cum sa-ti dresezi copiii :(((

    Adela, daca ar fi cum spui, daca fiecare ar face tot ce poate pentru a-si creste bine, frumos si cu iubire puiul, ar fi cu siguranta o lume mai buna in care eu as dormi mai linistita :). Pentru ca am intalnit atatia copilasi chinuiti, si nu pe forumuri sau pe bloguri, ci in parcurile pe care le-am vizitat, incat de multe ori am plecat amandoi (eu si d) cu inima stransa :( (evident, nu e nici pe departe cazul persoanelor in discutie :P)

    RăspundețiȘtergere
  12. Diana, chiar nu privesc pe nimeni "de sus" pt că am mai mult de un copil, vai de mine ... vorbesc doar din experiență (diferită).
    Și-mi aduc aminte de momentul în care am avut eu prima revelație legat de AP. Eram cu cea mare (pe atunci vreo 10 luni) la asistenta maternală la control. Și mă plângeam că nu doarme, că mă vrea non-stop lângă ea și non-stop în brațe. Știi ce mi-a zis? "Comportă-te ca și cum ai avea doi copii, nu doar pe ea". A fost un șoc pentru mine și mi-a luat mult timp până să pot pune în aplicare sfatul.

    Iar de când fac asta, am început să înțeleg că da, copiii, chiar și sub 1 an, au nevoie de independență. Nu e nici măcar natural să fii acolo pt ei 100% din timp, e suficient să fii lângă ei.

    Eu de ex am rămas însărcinată a 3-a oară când Anna avea 9 luni. Și am avut parte de un prim trimestru deosebit de dificil. Cu un copil sub 1 an în sling, altul sub 3 ani printre picioare, e cam greu să funcționezi, chiar și numai pt ei.

    Poți să-l consolezi pe bebe, aplecându-te la el, mângâindu-l, vorbindu-i, stând lângă el până se mai calmează. Distrăgându-i atenția.
    Ne subestimăm bebelușii atunci când gândim că trebuie luați în brațe la fiecare scâncet.
    N-am lăsat niciodată fetele să plângă dacă am putut să ofer o rezolvare. Dar începând cu a doua sarcină am înțeles că sunt momente în care nu e nevoie să intervii.

    Eu oricum vorbeam de exagerări, de căutarea unui echilibru, atât.
    Altfel, am practicat AP intensiv, chiar și dincolo de capacitățile mele fizice câteodată, dar am încercat să o fac având în minte instictele mele de mamă, nu teoriile sau sfaturile din afară. Chiar dacă nu le-am ignorat pe cele din urmă, le-am trecut doar în plan secund.

    Da, ai dreptate, sunt mulți copii nefericiți și ignorați pe lumea asta, dar nici să trecem în extrema cealaltă nu e sănătos.

    RăspundețiȘtergere
  13. Diana ,felicitari pt articolul despre lipsa afectiunii materne care cred ca este foarte daunatoare. celelalte puncte de vedere exprimate de catre alte persoane nu reusesc sa le inteleg sau sa fiu de acord cu ele,imi pare rau ca ai primit asa comentarii la articolul pe care l-ai scris,personal mi se par niste tampenii,atat cele scrise atat de bogdana cat si de alina .mai bine nu le-ai lua in seama,mi-a placut f mult punctul tau de vedere

    RăspundețiȘtergere
  14. Cristina,

    ma bucur mult ca gandesti la fel :)

    Cat despre Alina si Bogdana, imi sunt dragi amandoua chiar daca nu gandim mereu la fel.

    Si uite, daca tot am recitit tot, pot sa declar ca d a trecut si de 2 si de 3 ani fara 'crizele' specifice varstei. Si sunt sigura ca va fi la fel si la 4 :P

    RăspundețiȘtergere
  15. Diana, as dori ca toate mamele din lume sa fie ca tine. Am avea copii mai sanatosi, mult mai increzatori pentru ca invata de la noi prin imitatie sa isi asume responsabilitatea. Din pacate, sunt mame care nu vor, nu stiu sau nu au chef sa isi asume responsabilitatea in iubirea si educarea propriilor copii!

    RăspundețiȘtergere

Primesc cu drag orice comentarii, mai putin spam. Incerc sa raspund cat de repede.
Comentariile la posturile mai vechi de 14 zile sunt moderate si vor aparea pe blog cu o usoara intarziere.