Acum mult mult timp simteam nevoia sa spun. Simteam nevoia sa discut, sa imi gasesc confirmari pentru ceea ce simteam. Poate si pentru ca abia ma descopeream, ma simteam singura si nu asa sigura pe mine. Aveam cumva nevoia de validari.
Acum nu o mai am. Am stiut, de cativa ani, ca asa se va intampla. Am trecut, mai intai mai greu, apoi din ce in ce mai usor, peste toate 'hopurile'. Cele in care intr-un fel ciudat trebuie sa te justifici cand alaptezi copilul la 6 luni, la 1 an sau la 2. Partea buna e ca dupa 2 ani nu prea te mai intreaba nimeni :D. Iar la 4 va asigur ca nimeni nu-si mai inchipuie ca "ditamai baiatu' " suge. Deci lucrurile sunt si mai usoare, relatia e si mai intima, nu ai de raspuns nimanui, nu trebuie sa te justifici, poti lasa linistit lucrurile sa mearga. Singure.
Deci da, pe la 4 ani si 5 luni (n-as fi crezut niciodata ca n-o sa stiu ziua exacta in care d a supt ultima oara) d a decis ca nu mai are nevoie de ţiţi. La cateva zile de la ultima 'intamplare' m-a intrebat:
Tu trebuie sa bei lapte ca sa faci laptic?
Nu, i-am spus, si i-am explicat extrem de scurt, pentru ca stiam ca stie raspunsul. Fac laptic numai daca tu ai nevoie.
Eu nu mai nevoie, mi-a raspuns, s-a intors cu fata in sus si s-a culcat.
Normal ca nu s-a intamplat totul intr-o zi. Trecusera luni bune de cand ne 'intalneam' la cateva zile si nici atunci. Insa oricat de rar ar fi supt, mereu imi spunea ca ţiţi e cea mai buna, ca e ca ciocolata :D, ca el o sa pape ţiţi si cand o sa fie mare ca tati :). Si era clar ca orice as fi spus eu ca sa 'il ajut' nu ar fi facut decat sa-l intoarca din drum.
Si atunci am mers, amandoi, mai departe. Pana mai ieri a adormit cu ele, pe ele, le-a mirosit, le-a mangaiat, le-a spus povesti. De acum, nici atat.
Mergem in continuare si mai departe. Lin. Si impreuna. Doar un pic altfel.
