4,5

Simt ca trebuie sa scriu despre asta, insa imi e cumva peste mana. Stiu ca multe mamici care imi citesc blogul vor sa auda o poveste cu intarcare naturala. Si mai stiu ca eu o am. Insa nu e deloc asa cum m-as fi asteptat. Nu reusesc sa vad nimic spectaculos, nimic deosebit, nimic extraordinar. E pur si simplu ce urma sa se intample, n-am facut nimic in afara de a merge mai departe, pe acelasi drum.

Acum mult mult timp simteam nevoia sa spun. Simteam nevoia sa discut, sa imi gasesc confirmari pentru ceea ce simteam. Poate si pentru ca abia ma descopeream, ma simteam singura si nu asa sigura pe mine. Aveam cumva nevoia de validari.

Acum nu o mai am. Am stiut, de cativa ani, ca asa se va intampla. Am trecut, mai intai mai greu, apoi din ce in ce mai usor, peste toate 'hopurile'. Cele in care intr-un fel ciudat trebuie sa te justifici cand alaptezi copilul la 6 luni, la 1 an sau la 2. Partea buna e ca dupa 2 ani nu prea te mai intreaba nimeni :D. Iar la 4 va asigur ca nimeni nu-si mai inchipuie ca "ditamai baiatu' " suge. Deci lucrurile sunt si mai usoare, relatia e si mai intima, nu ai de raspuns nimanui, nu trebuie sa te justifici, poti lasa linistit lucrurile sa mearga. Singure.

Deci da, pe la 4 ani si 5 luni (n-as fi crezut niciodata ca n-o sa stiu ziua exacta in care d a supt ultima oara) d a decis ca nu mai are nevoie de ţiţi. La cateva zile de la ultima 'intamplare' m-a intrebat:

Tu trebuie sa bei lapte ca sa faci laptic?

Nu, i-am spus, si i-am explicat extrem de scurt, pentru ca stiam ca stie raspunsul. Fac laptic numai daca tu ai nevoie.

Eu nu mai nevoie, mi-a raspuns, s-a intors cu fata in sus si s-a culcat.

Normal ca nu s-a intamplat totul intr-o zi. Trecusera luni bune de cand ne 'intalneam' la cateva zile si nici atunci. Insa oricat de rar ar fi supt, mereu imi spunea ca ţiţi e cea mai buna, ca e ca ciocolata :D, ca el o sa pape ţiţi si cand o sa fie mare ca tati :). Si era clar ca orice as fi spus eu ca sa 'il ajut' nu ar fi facut decat sa-l intoarca din drum.

Si atunci am mers, amandoi, mai departe. Pana mai ieri a adormit cu ele, pe ele, le-a mirosit, le-a mangaiat, le-a spus povesti. De acum, nici atat.

Mergem in continuare si mai departe. Lin. Si impreuna. Doar un pic altfel.

Despre intarcare, Lola si IMM-uri

-Mami pitit tzitzi, tatiiii, vo'bim hobiti!

Si copilul se indreapta cu pasi mici si hotarati spre intarcare. Banuiesc ca face asta pentru a-mi lasa timp sa produc. Cum ce sa produc? Bani, normali. Pentru impozitul forfetar. Caci domnul (?) ministru spune ca daca n-ai nici macar 500 de euro sa dai la stat, atunci te duci acasa la copil, ca statul n-are nevoie de tine. De aceea veti si auzi in curand de I_M-uri, in loc de IMM-uri, ca mici n-or sa mai fie, numai mijlocii.

Ceea ce ma duce cu gandul la Lola, si la povestea ei despre productivitate sau placere, la cat de urat imi e sa fac orice pe banda rulanta, si la cat de mult imi doresc sa pot pune un pic din sufletul meu in fiecare sling pe care il fac, macar un tauras sau o pisicuta furioasa :) (vine si pozele cat de curand).

Si cum faci sa iti pastrezi placerea cand lucrezi inchis intr-un atelier in timp ce copilul zburda pe campii dorindu-te alaturi in joaca lui? Cand nu te vrea intre emailuri si te imbie sa calcati slinguri impreuna cu fierul lui de calcat din lego, numai sa faca parte din orice ar fi ceea ce faci tu? Cum faci sa nu te intorci la un serviciu de 8h/zi, 5 zile/saptamana si totusi sa nu ajungi sa faci acelasi lucru acasa?

O reteta o stiu: castigi la loto. Dar, dupa cum spune si povestea, pentru asta trebuie sa si joci. Si sa speri. Poate daca crezi in vreun Dumnezeu atotputernic, ar fi o varianta sa i te rogi. Nu, nu pentru bani, ca banii-s ochiul dracului, doar pentru un trai linistit care se dobandeste, printre altele, cu bani. Cum nici nu joc la loto si nici nu cred in Dumnezeu, sansele de a castiga imi scad dramatic.

Si totusi. Incep sa ma gandesc departe, foarte departe, asa ... la-cateva-mii-de-kilometri-departare style. Si acum a incoltit nemernicul acolo si nu mi da pace. Cantaresc, calculez ... Ok, pentru mine pot gandi singura, cred ca pot spune cu mana pe inima ca si pentru copilul meu. Si totusi, nu suntem singuri. Pe langa un husband exceptional se invarte si o bunica de milioane, o prietena tare draga afalta departe dar nu-atat-de-departe si fara de care as innebuni ... Hopaaa, lista nu-i asa de lunga. Doar homeschoolingul facut in legalitate si fara sa fii singur si a echilibrat balanta. Bun, ma duc sa-l iau pe husband, mai vine cineva?